Patriarhul ecumenic a condus funeraliile Patriarhului Teoctist
03.08.2007, Bucureşti (Catholica) - Slujba de înmormântare a Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, desfăşurată vineri, 3 august 2007, a fost condusă de Patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului. Vă oferim în continuare câteva fragmente din discursul Patriarhului ecumenic. „Am venit aici ca să aducem mângâierea şi durerea pe care Sfânta Biserică Mare a lui Cristos, Biserică Mamă, o încearcă împreună cu Biserica Ortodoxă din România, adică cu mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii, preoţii, diaconii, monahii, monahiile şi poporul ei, numit cu Numele lui Cristos. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât relaţii trainice au unit Biserica Mamă şi pe noi personal cu ierarhul Întâistătător plecat dintre noi, părintele dumneavoastră mult iubitor. Totodată, această unitate cu Biserica Ortodoxă Română este întărită prin legăturile de nezdruncinat date de aceeaşi credinţă în Cristos, de aceeaşi dragoste şi viaţă în Acelaşi Trup al Domnului”.
„Atunci când ne aflăm în faţa morţii suntem cuprinşi de uimire gândind la taina pe care nu au putut să o înţeleagă şi să o dezlege nici filosofii, nici poeţii şi nici artiştii, întrucât ea depăşeşte limitele raţiunii umane decăzute. Tot aşa se întâmplă şi cu Mari Părinţi ai Bisericii, ca Sfântul Ioan Damaschin care, atunci când vorbeşte de Taina Marii Treceri este cuprins de uimire şi se minunează întrebându-se: `Cum sufletul este răpit cu putere din trup? Cum legătura preafirească dintre suflet şi trup, prin voie dumnezeiască, se desface, făcând să piară împreună-fiinţarea lor şi buna lor înţelegere din această viaţă?` De aceea, el strigă: `O, minune! Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea?`”
„Aflându-ne înaintea morţii, ca mădulare ale Bisericii, adică ale Trupului Înviat al lui Cristos, suntem încredinţaţi că există trecere dincolo de această taină care nu poate fi înţeleasă cu puterea logicii umane decăzute, dar care poate fi depăşită prin credinţa în Cristos Isus. Moştenirea stricăciunii şi condiţia de muritor, adică moartea, poate fi depăşită prin viaţa în Cristos trăită în Biserică, în Trupul lui Cristos Cel Înviat… Cu adevărat, aşa-zisa moarte este un somn adânc, iar somnul din viaţa de zi cu zi înseamnă a muri câte puţin. În acest duh, Sfântul Maxim Mărturisitorul va da mărturia: `Cred că trecerea din viaţa de aici nu trebuie să o numim moarte, ci izbăvire de puterea morţii, despărţire de stricăciune, izbăvire din robie, liniştire a tulburării, încetare a războiului nevăzut, trecere a zbuciumului, alungare a întunericului, alinare a durerilor, amuţire a bombănelilor necuviincioase, potolire a arşiţei patimilor, ştergere a ruşinii, scăpare de suferinţă, pieire a păcatului şi, într-un cuvânt, scăpare de toate relele şi necazurile`”.
„În faţa trupului Patriarhului Teoctist ne îndreptăm privirile spre istoria recentă a Bisericii Române, care a păşit pe drumul crucii şi al învierii, al muceniciei şi al bucuriei. Cu adevărat, viaţa fericitului întru adormire Patriarh Teoctist, fratele nostru, a constituit expresia concretă a vieţii şi înaintării Bisericii Ortodoxe din România pe calea crucii şi învierii.
Fericitul întru adormire frate Teoctist, care a trăit aproape un veac şi ale cărui plete au albit slujind lui Hristos, şi-a trăit viaţa întocmai după cuvântul Apostolului, `în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în iubire nefăţarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu; prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă, ca un amăgitor şi totuşi iubitor de adevăr, ca un necunoscut şi totuşi bine cunoscut, ca un muribund şi totuşi trăind, ca un pedepsit, şi totuşi nu ucis` (cf. 2Corinteni 6,4-9)”.
„L-am cunoscut pe fericitul întru adormire ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe din România plin de înţelepciune, cu vastă experienţă în chivernisirea treburilor bisericeşti şi cu simţire şi cuget cu adevărat bisericesc! I-am cunoscut dragostea pentru bună-rânduiala şi podoaba Bisericii şi respectul faţă de rânduielile canonice şi instituţiile bisericeşti aşa cum au fost ele aşezate şi binecuvântate de către Sfinţii noştri Părinţi de Dumnezeu purtători! I-am cunoscut cinstirea şi respectul pe care-l acorda Bisericii Mame a Constantinopolului şi iubirea în Cristos faţă de persoana noastră. De asemenea, l-am cunoscut pe pururea pomenitul frate Patriarh cu sufletul plin de bucurie şi nădejde, grăind din prisosul inimii despre învierea Domnului şi Înălţarea Lui la ceruri. L-am cunoscut şi ca prea bun părinte şi jertfelnic arhipăstor, animat de dragoste sinceră faţă de toţi membrii turmei sale fără nici o deosebire, cu toate că în viaţa sa a trecut prin multe necazuri şi nenumărate dureri. Pe lângă acestea, l-am cunoscut în zile de bucurie şi veselie duhovnicească exprimând în cuvânt bogat şi bine alcătuit dragostea care îi covârşea inima”.
