Pe acest pământ, toţi suntem în trecere
12.08.2007, Castel Gandolfo (Catholica) - Numeroşi pelerini s-au reunit duminică la Castel Gandolfo în curtea interioară a reşedinţei pontificale pentru a asculta alocuţiunea Papei şi a se ruga împreună antifonul marian Îngerul Domnului, acea rugăciune care, potrivit tradiţiei catolice, se recită de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara, contemplând principalele mistere ale mântuirii, aminteşte Radio Vatican. Redacţia română a tradus alocuţiunea papală, pe care o reproducem în continuare.
Dragi fraţi şi surori,
Liturgia acestei duminici, a XIX-a din timpul ordinar, ne pregăteşte, într-un anume fel, pentru solemnitatea Ridicării Mariei la cer pe care o vom celebra la 15 august. De fapt ea este cu totul orientată spre viitor, spre cer, unde Fecioara Sfântă ne-a precedat în bucuria paradisului. În special pagina evanghelică, continuând mesajul duminicii trecute, îi invită pe creştini să se detaşeze de bunurile materiale în mare parte iluzorii, şi să îşi îndeplinească în mod fidel propria datorie cu o tendinţă constantă spre înalt. Credinciosul rămâne treaz şi vigilent pentru a fi gata să-l primească pe Isus când va veni în slavă. Prin exemple luate din viaţa cotidiană, Domnul îndeamnă ucenicii săi să trăiască în această dispoziţie interioară, asemenea acelor servitori din parabolă care sunt în aşteptarea întoarcerii stăpânului lor:”Fericiţi sunt servitorii aceia – spune El – pe care stăpânul la întoarcerea sa îi va găsi încă veghind” (Luca 12,37). Trebuie, deci, să veghem, rugându-ne şi făcând binele.
Este adevărat, pe pământ suntem toţi în trecere, cum bine ne aminteşte a doua lectură a liturgiei de azi, luată din Scrisoarea către Evrei. Ea ni-l prezintă pe Abraham în haină de pelerin, ca un nomad care trăieşte într-un cort şi poposeşte într-o regiune străină. Ceea ce îl călăuzeşte este credinţa. „Datorită credinţei”, scrie autorul sacru, „Abraham, chemat de Dumnezeu, a ascultat plecând către o ţară care urma să îi fie dată de moştenire şi a plecat fără să ştie unde merge” (Evrei 11,8). Adevărata sa ţintă era de fapt „cetatea cu temelii solide, al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu” (Evrei 11,10). Cetatea la care se face aluzie nu este în lumea aceasta, ci este paradisul. Era foarte conştientă de aceasta comunitatea creştină primară care se considera „străină” aici pe pământ şi numea nucleele sale rezidente în oraşe „parohii”, ceea ce înseamnă tocmai colonii de străini (în greacă pàroikoi) (cfr 1Petru 2,11). În felul acesta primii creştini trăiau caracteristica cea mai importantă a Bisericii, care este tocmai tinderea spre cer. Liturgia de astăzi a Cuvântului vrea de aceea să ne invite să ne gândim „la viaţa veacului ce va veni”, cum repetăm de fiecare dată când prin Crez facem profesiunea noastră de credinţă. O invitaţie la a ne consuma existenţa în mod chibzuit şi prevăzător, la a considera cu atenţie destinul nostru, adică acele realităţi pe care noi le numim ultime: moartea, judecata finală, veşnicia, iadul şi raiul.
Fecioara Maria, care din cer veghează asupra noastră, să ne ajute să nu uităm că aici, pe pământ, suntem doar în trecere şi să ne înveţe să ne pregătim pentru întâlnirea cu Isus care „şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl Atotputernicul, de unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi”.
