Clarificări privind „Summorum Pontificum”
15.09.2007, Roma (Catholica) - În sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, vineri, 14 septembrie 2007, a intrat în vigoare documentul Motu Proprio intitulat „Summorum Pontificum” al Papei Benedict al XVI-lea, prin care se reglementează folosirea liberă a Liturghierului Roman din 1962. Redacţia centrală a Radio Vatican a adresat câteva întrebări preotului teolog Nicola Bux, consilier al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, asupra unor puncte ce constituie obiect de mai mare confuzie din partea mijloacelor de informare.
– Unii susţin că prin Motu Proprio `Summorum Pontificum` are loc o întoarcere la perioada dinaintea Conciliului Vatican II. Este adevărat?
– Ultimul lucru pe care Papa l-ar putea dori este să folosească autoritatea sa pentru a interzice un rit, acela care de la Conciliul Vatican II până astăzi a marcat viaţa a două generaţii de catolici. Prin urmare, este absolut diferit de impunerea unei reforme elaborate de experţi. Cred apoi că orientalii ortodocşi înţeleg aceasta bine şi nu întâmplător – mi se pare – sprijinul cel mai bun pentru acest Motu Proprio a venit de la Patriarhul ortodox al Moscovei, cu motivaţia că „orice recuperare a tradiţiei liturgice trebuie salutată pozitiv şi apropie creştinii unii de alţii”. Pentru cine îl cunoaşte pe Papa Benedict al XVI-lea, niciodată el nu ar abuza de autoritate pentru a atinge un scop aparent bun, atât este de profundă cunoaşterea pe care el o are despre raportul intim dintre Liturgie şi viaţa credincioşilor.
– Dar, în fond, acest Liturghier a fost vreodată abrogat?
– Acest Liturghier s-a presupus că a fost abrogat de Conciliul Vatican II, dar nu este absolut deloc aşa, deoarece – cum spunea Cardinalul John Henry Newman – în cursul istoriei sale, Biserica nu a abolit sau interzis niciodată forme liturgice care nu contravin credinţei, întrucât acest lucru ar fi străin însuşi spiritului Bisericii.
– Se spune din mai multe părţi: „Nu întoarcerii la latină, o limba moartă, pe care credincioşii nu o înţeleg”. Dar latina nu este oare încă limba oficială a Bisericii?
– Importanţa limbii latine în Liturgie trebuie văzuta tocmai în cadrul referinţei – aş spune – inevitabile la o limbă, desigur clasica, dar în acelaşi timp instrument de unitate. Într-un fel cum se întâmplă pentru ortodocşi cu limba greacă sau limba slavă: ei continuă de fapt să o folosească pentru texte şi cântări, alături, evident, de limba vorbită. Mă gândesc că nu trebuie să existe nici o problemă în această privinţă.
– Pentru unii, prin această liberalizare al Liturghierului Papei Pius al V-lea există riscul să se formeze Biserici paralele. Există acest pericol?
– E cunoscut că chestiunea Liturgiei stă în centrul gândirii Papei, deja de când era teolog şi Cardinal şi, prin urmare, pentru el reprezintă într-un fel centrul oricărei reînnoiri a Bisericii, şi pentru că dintotdeauna este izvor de convertire şi de schimbare a multor oameni, de orice limbă şi naţiune. Un exemplu celebru este cel legat de Augustin şi Liturghia lui Ambroziu. De aceea, aşa cum se ştie, documentul Motu Proprio care permite o folosire largă a Liturgiei a avut o perioadă lungă de pregătire. În consecinţă, să fie liniştiţi: nimeni nu va obliga pe cineva să o celebreze, dar este foarte trist că persoane care trec drept liberale şi tolerante se scandalizează de un act care lărgeşte spaţii de libertate. Este cunoscut că Papa cu acest act liberal a lansat un mare semnal de eliberare. Nu a abolit noul rit pentru a spune „să se folosească cel vechi”, ci a pus accent şi pe acest rit.
– Documentul lasă pe seama preoţilor decizia de a primi cererile credincioşilor adepţi ai precedentei tradiţii liturgice. De aceea, unii au afirmat că Episcopul este redus la rangul de notar. E adevărat?
– Oricine cunoaşte premisele cărţilor liturgice ştie că Sfântul Scaun – şi, în consecinţă, Episcopul Romei – are o prerogativă ultimă în reglementarea Liturgiei. Cum e cunoscut, marele risc în ultimele decenii este acela ca fiecare să facă propria Liturgie, în timp ce trebuie să existe o unitate fundamentală a Liturgiei Romane, deşi în diferenţele ei. Cred că aceasta o poate garanta doar Episcopul Romei, care este principiul vizibil al unităţii Bisericii, cum afirmă constituţia conciliară „Lumen Gentium”.
– Pentru unii, documentul Summorum Pontificum este dovada tradiţionalismului Papei Benedict al XVI-lea. Dar nu deja Papa Ioan Paul al II-lea, în 1988, a promulgat un Motu Proprio despre folosirea Liturghierului din 1962?
– Trebuie să avem încredere în Papa Benedict al XVI-lea. El va purta treptat chibzuinţa catolică în viaţa liturgică a Bisericii de astăzi. Şi aceasta întrucât înţelege bine cât de mult creativitatea şi genialitatea nu sunt ostile tradiţiei, ci fac parte din ea ca limfă a Duhului Sfânt. Papa nu este un tradiţionalist reacţionar, dar nici un oportunist liberal. Este un administrator înţelept, care ştie să scoată lucruri noi şi lucruri vechi, cum spune Isus în Evanghelie.
