Despre nota clarificatoare a CDC

14.09.2007, Vatican (Catholica) - Congregaţia pentru Doctrina Credinţei (CDC) a dat astăzi o notă în care lămureşte unele aspecte privitoare la pacienţii aflaţi în stare vegetativă permanentă, stabilind obligativitatea hrănirii lor. Pr. dominican Augustine Di Noia, subsecretarul CDC, a declarat astăzi pentru Radio Vatican că nota clarificatoare afirmă valoarea şi demnitatea vieţii. „Ceea ce vedem aici este că aşa numita calitate a vieţii nu este ceva pe care noi să o evaluăm”, a spus el. „Viaţa este un dar de la Dumnezeu iar Biserica a învăţat în mod constant că este un dar care nu se supune hotărârilor cuiva, nici chiar persoanei în cauză, care este bolnavă.” Pr. Di Noia a mai spus că persoana umană are o „demnitate care se află deasupra la toate diferitele stări fizice pe care persoana le poate experimenta în viaţă, de la existenţa în pântece până la momentele dinaintea morţii. În nici un punct viaţa nu poate să fie terminată.”

Tot pentru Radio Vatican şi tot pe aceeaşi temă a vorbit astăzi şi Episcopul Elio Sgreccia, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă. El a declarat: „Documentul din 1980 asupra eutanasiei, când vorbeşte despre intervenţii terapeutice directe, menite să înlăture un fapt acut de boală, vorbeşte despre proporţionalitatea şi disproporţionalitatea mijloacelor, dar vorbeşte şi despre caracterul ordinar sau extraordinar în ceea ce priveşte posibilităţile pacientului de a le înfrunta. Însă aceste distincţii se referă la intervenţiile terapeutice. În afară de acestea, alături de patul bolnavului şi pentru bolnav, trebuie să se practice asistenţa, adică sprijinul vital, depăşirea durerii. Nu sunt intervenţii directe menite să vindece pacientul, deoarece pacientul în cazul stării vegetative permanente nu se vindecă întotdeauna. Este vorba, în schimb, de a-l asista cu `îngrijiri ordinare`, adică acele îngrijiri la care fiecare om are dreptul: copilul abia născut, noi care suntem adulţi, care lucrăm şi avem nevoie de a fi nutriţi, şi chiar muribundul, care are dreptul de a primi aceste îngrijiri, care sunt un drept al tuturor. Nu sunt, repet, intervenţii terapeutice, ci doar îngrijiri. Chiar dacă nu întotdeauna servesc la a vindeca, servesc mereu la a alina suferinţele iar în momentul morţii la a suferi mai puţin. De aceea există obligaţia de a le administra până la sfârşit. Cu condiţia, desigur, ca pacientul să fie în măsura să le primească: dacă pacientul este într-o asemenea stare încât dându-i apă sau mâncare aceasta nu mai este primită, atunci acestea nu mai pot fi considerate apă şi mâncare.”