Un ecumenism sub semnul dialogului iubirii şi al colaborării (II)
14.09.2007, Roma (Catholica) - Noua perioadă ecumenică are nevoie de un tot mai mare dialog al iubirii şi al colaborării între toţi creştinii, susţine Monseniorul Vincenzo Paglia, Episcop de Terni-Narni-Amelia. Afirmaţia preşedintelui Comisiei Ecumenism şi Dialog din Conferinţa Episcopală Italiană (CEI) a fost făcută într-un interviu acordat agenţiei ZENIT în zilele desfăşurării a Celei de-a III-a Adunări Ecumenice Europene de la Sibiu, în România, la care a luat parte în calitate de moderator. Interviul a apărut tradus de pr. Mihai Pătraşcu pe situl Diecezei de Iaşi, de unde îl preluăm în continuare, în două părţi – astăzi ultima parte.
– Pentru ce s-a ales să se ţină Cea de-a treia Adunare Ecumenică în România, într-o ţară majoritar ortodoxă?
– Nu poate fi fără semnificaţie faptul că toţi creştinii din Europa au venit să celebreze un moment de comuniune într-o ţară, am putea spune la periferia Europei, unde economia încă nu este dezvoltată. Eu cred că nu putem fi creştini europeni fără a simţi România în inima şi în centrul Europei. Mai mult, aş spune că este o datorie a noastră de creştini să-l descoperim pe Cristos aici: Cristos care a suferit, Cristos pe care o putere atee a încercat să-l reducă la tăcere, Cristos care suferă în atâţia săraci care mai există, Cristos care este marginalizat în persoana ţiganilor.
Aici noi putem şi trebuie să redescoperim că cei din urmă sunt cei dintâi. Deoarece Isus este în cei din urmă şi nu în cei dintâi. Iată de ce a veni într-o ţară ca România, care este o răscruce între dimensiunile latină, slavă şi bizantină, înseamnă printre altele a merge în adâncul Europei, al unei Europe care a trebuit să sufere în aceşti ultimi 50 de ani tragedia unei asupriri fără frontiere.
Şi noi am venit aici, aş spune, pentru a-i îmbrăţişa. Adunarea de la Sibiu a fost o îmbrăţişare. Trebuie să îmbrăţişăm poporul român în pământul său. Roma şi Wittenberg la Sibiu îşi au caracterul lor complet.
– Nu credeţi că în spatele multor neîncrederi în dialogul ecumenic există frica Bisericilor din Europa de est de a se încredinţa în mâinile unei culturi occidentale văzută ca pluralistă, secularizată şi relativistă, deci în stare să-i mineze tradiţia?
– Este o ispită care există şi deci trebuie învinsă, trebuie evitată. Este diabolică! De fapt „diabolein” în greacă înseamnă „a dezbina”. Astăzi noi avem un vânt al Duhului care ne obligă să ne întâlnim şi să ne îmbrăţişăm. Dezbinarea dintre Orient şi Occident ne-a făcut pe toţi astmatici şi mai slabi. De fapt, mă întreb, dacă creştinii europeni ar fi fost mai uniţi, ar fi fost aşa de uşoară ridicarea nazismului şi a comunismului? Oare vrem să recădem în aceeaşi ispită? Deci angajarea noastră este urgenţa de a respira şi în Occident cu bogăţia plămânului din Orient: cu bogăţia liturgiei sale, a spiritualităţii sale, a misterului său şi a fascinaţiei sale în trăirea în atâtea dimensiuni a prezenţei lui Dumnezeu. Mă gândesc şi la monahismul oriental.
Pe de altă parte, noi, occidentalii, noi, latinii, trebuie să fim atenţi în mod responsabil să nu oferim acestor ţări lucrurile mai rele pe care le avem. De fapt, este important să le oferim şi dimensiunea noastră spirituală, capacitatea noastră de universalitate, dimensiunea noastră de deschidere, forţa noastră a toleranţei, a solidarităţii, a angajării sociale şi caritative, care uneori în Bisericile din Orient a fost şi limitată.
Ori Europa trăieşte cu aceşti doi plămâni, ori suntem morţi amândoi. Aşa cum, din păcate, se întâmplă.
– În sfârşit, ce vă amintiţi despre călătoria lui Ioan Paul al II-lea în România?
– Pot să asigur un lucru, pentru că am avut bucuria şi harul de a putea participa la acest eveniment şi chiar de a-l pregăti. Pot spune că primul gest care a anticipat venirea papei a fost Întâlnirea de Rugăciune Interreligioasă organizată de Comunitatea „Sfântul Egidiu” la Bucureşti. Pot spune că a fost vorba de un fapt extraordinar, deoarece pentru prima dată în România creştini de toate confesiunile şi oameni de diferite religii s-au întâlnit împreună în Piaţa Martirilor pentru a trăi un moment de mare emoţie spirituală.
Acest lucru a deschis porţile pentru un alt eveniment pe care, trebuie să spun, Ioan Paul al II-lea l-a dorit cu toate puterile sale. Şi personal am fost mesagerul acestei dorinţe la patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, şi la Sfântul Sinod. Au fost necesare diferite călătorii pentru a ajuta această înţelegere. Şi puţin câte puţin toate piedicile s-au aplanat. Această vizită a papei a găsit un întreg popor care l-a primit. A fost prima vizită a papei într-o ţară majoritar ortodoxă. Şi papa a venit, aceasta a fost decizia pe care am luat-o împreună, să viziteze, înainte de toate, Biserica Ortodoxă din România, apoi comunitatea catolică atât latină cât şi greco-catolică, şi în sfârşit guvernul.
Îmi amintesc clar bucuria patriarhului Teoctist atunci când a primit scrisoarea papei semnată simplu „Ioan Paul al II-lea, ca un frate”. Acest lucru a făcut să se dărâme zidul psihologic, zidul istoric al unei despărţiri. Îmi amintesc bine şi aceşti doi „îngeri albi” – aşa i-am numit atunci – care se îmbrăţişau ca şi cum refăceau o istorie veche. Şi eu îmi doresc, ba chiar sunt sigur, că în aceste zile continuă îmbrăţişarea în cer în timp ce privesc spre Sibiu, fericiţi de ceea ce se întâmplă în aceste zile.
