Despre Rozariu cu pr. dominican Ennio Staid
29.10.2007, Roma (Catholica) - Ercis.ro a publicat astăzi un amplu interviu cu „un mare expert al Rozariului”, preotul dominican Ennio Staid. Părintele Staid trăieşte actualmente la Novara, unde a întemeiat o fraternitate dominicană de preoţi şi laici – bărbaţi şi femei. Scopul fraternităţii este de a conştientiza faptul că şi laicii sunt chemaţi să vestească evanghelia, mai ales în această epocă în care lipsesc preoţi. Reproducem o parte a interviului.
– Lumea modernă suferă de secularizare şi Maria nu pare să fie mereu prea iubită, însă sunt miliarde rugăciunile „Bucură-te, Marie” şi Rozariile recitate în fiecare zi în lume. Ne puteţi da o idee cât de răspândită şi cum creşte recitarea Rozariului?
– Că lumea suferă de secularizare este adevărat, dar este la fel de adevărat că ea simte o mare nevoie de transcendenţă, de tăcere, de contact cu divinul. Mulţi încearcă să dea răspunsuri la motivul vieţii. Se simte nevoia de a şti de unde venim, unde mergem şi ce sens are viaţa. Şi în pofida problemelor care îi chinuie pe creştini, cred că încă mulţi recită Rozariul, însă Rozariul nu este un punct de plecare în drumul credinţei. Pentru mine este un punct de sosire. Vreau să spun că atunci când unul reuşeşte să se roage cu adevărat cu Rozariul înseamnă că a făcut deja o bună parte din drumul credinţei.
Nu ştiu să spun dacă şi cât de răspândit este Rozariul. După cum nu ştiu să spun, aşa cum întreabă Isus, dacă la întoarcerea sa va mai fi credinţă pe pământ. Sigur este că dacă la întoarcerea sa glorioasă va mai fi credinţă, atunci printre credincioşi vor fi evlavioşi ai Mariei şi utilizatori ai acestei splendide şi simple rugăciuni. Fără rugăciune, credinţa nu există, pentru că înseamnă a da asentimentul raţiunii noastre unei idei mai mult sau mai puţin corecte despre Dumnezeu. Se filozofează mai mult sau mai puţin conştient asupra unei entităţi abstracte care nu are incidenţă asupra zilelor noastre, asupra vieţii noastre. Cardinalul Newman a definit Rozariul „un crez devenit rugăciune” şi cel care se roagă ştie că nu vorbeşte în zadar, că nu încredinţează vântului cuvinte sau gânduri, ci este conştient că se află în prezenţa, nu atât a cuiva, ci a unuia care este unic, veşnic, totul.
– O anumită cultură modernă, răspândită şi în cadrul catolic, nu iubeşte Rozariul, pentru că îl consideră expresie populară şi conservatoare. Ce credeţi în acest sens?
– Uneori, ici sau acolo, se aude vorbindu-se de o întoarcere la devoţionism, este criticat papa pentru că, aşa spun unii, vrea să se întoarcă la trecut şi vrea să reînvie practici tradiţionale considerate străine. Din păcate, printre unii creştini există dintre aceia care deja au pregătit un anumit număr de etichete făcute, cumpărate la un preţ bun de pe tarabele unei teologii la modă care s-a pus în vânzare înainte de a se verifica pe sine însăşi. Şi atacă tot ceea ce nu intră în propriile modele mintale. Astfel Rozariul este adesea catalogat ca devoţionism sau reformism necugetat. Acestora aş vrea să le spun că un creştinism fără devoţiuni nu este susţinut de experienţa vreunui sfânt, nici de învăţătura autoritară a Bisericii. Acolo unde s-a încercat, şi se încearcă, acest creştinism impopular, inuman, fără inimă, a creat numai dezastre în credinţă.
Desigur că Rozariul nu este esenţa credinţei sau a vieţii creştine, ci el se revelează pretutindeni şi astăzi ca un ajutor important pentru a ocroti şi a dezvolta credinţa în inima poporului lui Dumnezeu. Papa Ioan al XXIII-lea spunea că „Rozariul este un exerciţiu captivant, de neînlocuit al rugăciunii. Cu el se aduce omagiu Preasfintei Treimi; se invocă Tatăl ceresc pentru a-i implora asistenţa şi darurile sale; se face apel la mijlocirea puternică a Maicii lui Dumnezeu”. „Cu Rozariul mâinile se unesc: cele nevinovate ale copiilor, cele tremurânde ale bătrânilor, cele robuste ale muncitorilor: din diferitele părţi ale lumii se înalţă o adevărată psalmodie, care, într-un anumit fel, poate sta alături foarte bine de Oficiul divin recitat de călugări” (Discursuri şi mesaje I, 796).
– Ne puteţi da o idee a modului în care s-a născut rugăciunea Rozariului, cum s-a răspândit în lume şi cât este de actuală?
– Dacă pe cineva îl interesează să cunoască mai detaliat istoria Rozariului îmi permit să-l trimit la ceea ce am scris la cuvântul Rozariu din noul dicţionar de mariologie de la Editura Paoline. Oricum, fundamentul biblico-teologic al acestui ajutor marian trebuie căutat în paralelismul cristologic Adam-Cristos (1Cor 15,45-47; Rom 5,12-14), care este implicit şi paralelism mariologic. Alături de noul Adam (Cristos) este noua Evă (Maria), noul ajutor asemănător (adiutorium simile sibi – Gen 2,18) pentru omul nou.
Maria este imagine a Bisericii şi în noua creaţie colaboratoare a lui Isus Cristos în opera mântuirii. Spuse acestea, devoţiunea la ajutorul marian apare foarte repede în poporul creştin, mai ales atunci când el se află sub ameninţările unor pericole grave pentru credinţa şi supravieţuirea Bisericii. Se dezvolta deja în secolul al IV-lea rugăciunea „Sub tuum praesidium” (Sub ocrotirea ta) şi în secolul următor imnul „Akatistos”, care exprimă recurgerea încrezătoare a poporului la mama lui Isus.
În secolul al VI-lea, sfântul German din Constantinopol vorbeşte despre o prezenţă a Mariei în mijlocul nostru, care se manifestă ca putere şi care acoperă din înălţime pe credincioşi. Din aceeaşi perioadă este invocaţia „Auxilium christianorum” (Ajutorul creştinilor) care va trece apoi în litaniile lauretane. La începutul celui de-al doilea mileniu apar „Bucură-te, Marie” şi psaltirile Fecioarei, care mai târziu se vor numi Rozariu, care se va lega în mod indisolubil de misterul ajutorului marian, armă a credinţei.
Desigur, salutul îngeresc era cunoscut înainte. El este conţinut în evanghelie şi constituia până în secolul al VII-lea antifonul de la ofertoriu din duminica a patra din advent, duminică ce avea o accentuare mariană deosebită. Mi se pare că văd în acea perioadă noutatea repetării evlavioase a rugăciunii „Bucură-te, Marie”, analogă cu repetarea din aceeaşi perioadă a rugăciunii „Tatăl nostru”, de 150 de ori, în contrapunct cu psaltirea lui David.
Aceste psaltiri, de „Tatăl nostru” sau de „Bucură-te, Marie”, înlocuiau în mănăstiri psaltirea biblică pentru călugării care nu ştiau carte. „Bucură-te, Marie” era cunoscută şi recitată numai în prima sa parte evanghelică, ce conţinea salutul îngerului şi binecuvântarea Elisabetei. Numele lui Isus şi Amin-ul final vor fi introduse numai către sfârşitul secolului al XV-lea, când în anul 1483 se va răspândi obiceiul de a recita „Sfântă Marie”.
Istoria Rozariului se împleteşte, de altfel, în istoria ajutorului marian dat Bisericii, dat naţiunilor creştine, dat papei. La Lourdes şi la Salette Maria se arată ca marele semn, ca o promisiune de victorie, ca o unică speranţă sigură, iar la Fatima se proclamă: „Eu sunt sfânta Fecioară a Rozariului”.
