Noul Arhiepiscop de Moscova despre misiunea proprie
29.10.2007, Moscova (Catholica) - Mons. Paolo Pezzi a fost consacrat sâmbătă, 27 octombrie, în Catedrala Neprihănita Zămislire, aproape de Kremlin, de către predecesorul său, Arhiepiscopul Tadeusz Kondrusiewicz. Împreună cu el au fost consacratori Episcopul Joseph Werth de Novosibirsk şi Arhiepiscopul Antonio Mennini, reprezentant al Sfântului Scaun în Federaţia Rusă. Noul Arhiepiscop catolic de Moscova a acordat un interviu ziarului „L`Osservatore romano”, interviu care a apărut astăzi tradus pe situl Diecezei de Iaşi.
„Primul sentiment cu care am primit vestea numirii mele – relatează prelatul – a fost de recunoştinţă faţă de Papa, de profundă emoţie şi de mare uimire. Simt această chemare înainte de toate ca o invitaţie de a intra în dialogul misterios şi intim pe care Isus îl avea cu cercul primilor săi prieteni mai strânşi. Episcopos, conform definiţiei sfântului Augustin, este cel care priveşte cu atenţie. Cu mai multă atenţie, am putea spune. Să privească la ce, la cine? La Cristos. Doresc să privesc înainte de toate cu mai multă atenţie la Cristos care îmi cere să îl urmez, deschizând această nouă pagină neprevăzută a preoţiei mele. Sfântul Augustin notează şi că motivaţia episcopatului nu sunt onorurile sau prestigiul, ci `necesitatea carităţii`. Vreau să-i răspund lui Dumnezeu dăruind ca ofrandă viaţa mea”.
– Care sunt punctele centrale ale programului pastoral? Cu numirea dumneavoastră se încheie procesul de reconstrucţie a comunităţilor şi a structurilor în fosta Uniune Sovietică.
– Prima mea datorie este de a fi martor al credinţei. De fapt, numai mărturia, aşa cum învăţa Papa Paul al VI-lea, poate să ajungă la inima omului, să îl facă să întrevadă un răspuns la aşteptările sale cele mai profunde. Numai mărturisitorii autentici pot genera sau regenera poporul creştin. Vorbind despre programe pastorale trebuie să ţinem cont de faptul că în Rusia există profunde rădăcini creştine. În acest sens, aş vrea să dedic o grijă deosebită educaţiei credinţei comunităţilor care îmi sunt încredinţate, pentru a favoriza creşterea unui popor capabil să comunice motivele trăirii sale. Numai aşa vom putea oferi tuturor posibilitatea de a descoperi sau a redescoperi rădăcinile religioase şi culturale despre care vorbeam. Urmând munca desfăşurată în aceşti ani, aş vrea să intensific atenţia faţă de familii, să mă îngrijesc de vestirea făcută tinerilor. În sfârşit, mă gândesc că Biserica Catolică trebuie să se angajeze în opere de caritate care să facă să strălucească indicaţiile extraordinare dictate de Papa Benedict al XVI-lea în enciclica „Deus caritas est”.
– Puteţi să ne prezentaţi un cadru al realităţii Arhidiecezei pe care Papa a voit să v-o încredinţeze?
– Papa Benedict al XVI-lea mă cheamă să-i urmez Mons. Kondrusiewicz, numit Arhiepiscop de Minsk-Mohilev, Dieceză care din punct de vedere istoric este la originea prezenţei Bisericii Catolice în Rusia. Mons. Kondrusiewicz m-a voit la Moscova în anul 2003. Lucrasem cinci ani la Novosibirsk. Arhidieceza Maicii lui Dumnezeu a fost înfiinţată de Papa Ioan Paul al II-lea în anul 2002, după o perioadă în care fusese administraţia apostolică. Realitatea credincioşilor catolici este eterogenă, prin provenienţă etnică şi culturală. Există circa optzeci de parohii. Apoi sunt multe locurile în care periodic se adună mici comunităţi: în general este vorba de apartamente cu spaţii pregătite în mod corespunzător pentru cult. Îngrijirea pastorală a acestui popor este încredinţată la circa 150 de preoţi, dintre care majoritatea nu sunt de naţionalitate rusă. Este vorba de un prezbiteriu compus, în părţi egale, din cler diecezan şi călugăresc. Predecesorul meu a urmărit toată faza iniţială a organizării acestei realităţi, muncind mult pentru crearea de structuri juridice şi materiale care să-i permită să trăiască.
– Care este astăzi realitatea catolicilor în Rusia?
– Privind la comunităţile catolice răspândite în teritoriul rusesc se poate avea impresia unor bărci mici pe o mare imensă. În acest zile mi-au revenit în minte cuvintele Cardinalului Ratzinger pe atunci, care de mai multe ori a subliniat necesitatea pentru lumea contemporană de comunităţi care, deşi mici, să ştie să strălucească de reflexia frumuseţii credinţei. În primii ani ai misiunii mele printre catolicii din Siberia am putut să constat un fenomen surprinzător. Credinţa se menţinuse în acele locuri, în pofida teribilelor tentative de a o reprima, graţie fidelităţii micilor grupuri de credincioşi şi uneori chiar a credincioşilor în parte. Confraţii mei şi cu mine am început să întâlnim aceste comunităţi la începuturile anilor `90, în teritoriul vast la sud de Novosibirsk, prin mandatul Mons. Werth. În sate existau persoane, chiar foarte în vârstă, care păstraseră vie credinţa repetând doar împreună cu fiii şi nepoţii gesturi şi cuvinte învăţate pe vremea când erau copii. Sosirea preoţilor a permis, după decenii, reluarea activităţii catehetice şi a practicii sacramentale. Privind la viitorul dialog dintre Biserici, cred că prezenţa acestor comunităţi catolice reprezintă un mare potenţial.
– Dumneavoastră aţi fost rectorul Seminarului major „Maria, Regina Apostolilor” din Sankt Petersburg. Cum este situaţia vocaţiilor preoţeşti în Rusia?
– În Rusia există un singur seminar catolic, la Sankt Petersburg. Actualmente sunt douăzeci de tineri care se pregătesc acolo pentru preoţie, care provin din cele patru Dieceze catolice de pe teritoriul Federaţiei Ruse. De asemenea, mai sunt circa cincisprezece tineri, aparţinând diferitelor ordine călugăreşti, care fac la Sankt Petersburg studiile filozofice şi teologice. Apoi există un preseminar, la Novosibirsk, cu funcţia de un prim discernământ cu privire la vocaţii. Experienţa din aceşti ani, şi îndeosebi aceea ca rector al seminarului interdiecezan, m-a făcut să descopăr frumuseţea misiunii de a-i însoţi pe tineri să se deschidă cu hotărâre Domnului care îi cheamă şi să citească cu claritate tot mai mare semnele voinţei sale. În marea majoritate a cazurilor, la originea vocaţiei tinerilor ruşi de care m-am ocupat există dorinţa de a-şi dărui propria viaţă lui Dumnezeu pentru binele Bisericii.
