Laurenţiu Dumitru: Avem Crăciun fără Hristos (I)
23.12.2007, Piteşti (Catholica) - Laurenţiu Dumitru, teolog şi publicist ortodox, a fost intervievat de Alexandra Borzoş pentru publicaţia „Punctul” din Târgul Mureş. Preluăm câteva fragmente din acest amplu interviu. Integral el poate fi citit pe blogul intervievatului, LaurentiuDumitru.ro. În continuare prima parte.
– Domnule Laurenţiu Dumitru, sunteţi cunoscut ca fiind un bun prieten şi îndrumător al tinerilor, prin sfaturile pe care le daţi şi prin cele două cărţi: „Hristos şi tinerii” şi „Tinerii pe calea întrebării”. Vă întreb, ce înseamnă pentru tinerii din ziua de azi Crăciunul? De ce atâta vânzoleală de Crăciun? Nu e dăunătoare atâta pregătire în receptarea noastră asupra Crăciunului?
– Aş începe cu cea de-a treia întrebare, încercând să le ating tangenţial şi pe celelalte… Într-adevăr, vânzoleala de care vorbiţi e dăunătoare pentru receptarea praznicului Naşterii Domnului. Ca să ne putem pregăti creştineşte pentru această sărbătoare trebuie desigur să ieşim din această vânzoleală. Observăm şi noi cu ochiul liber că societatea0020contemporană valorizează mai mult pe Moş Crăciun şi Anul Nou, decât pe Hristos! Am ajuns să preţuim mai mult tradiţiile noastre seculare, ideologia consumistă, cronologia, decât veşnicia în Dumnezeu! Când ajungem să jertfim atât de mult pe altarul consumului, al desfătărilor de tot felul, oare mai găsim loc pentru Hristos şi prăznuirea Naşterii Sale? Mă tem că nu! Cred că vânzoleala aceasta se face în detrimentul pregătirii autentice pentru praznic. Pur şi simplu noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos aflat în ieslea Betleemului. În ceea ce priveşte tinerii, nu putem generaliza, unii trăiesc autentic bucuria Crăciunului, alţii, din păcate, nu. Şi tot din păcate, cei ce o trăiesc autentic sunt încă puţini.
– Cum sărbătoreau Crăciunul vechii şi primii creştini? Sărbătoreau ca şi noi, cei din sec. XXI?
– Creştinii din vechime nu cunoşteau fastul Crăciunului din zilele noastre. Ştim bine că abia după 300 de ani Biserica a ieşit din catacombe. Crăciunul, ca şi oricare altă mare sărbătoare a Bisericii, se prăznuia în vechime fără bâlci, urlete şi trâmbiţe… Creştinii făceau agape, se întâlneau în comunităţi mici şi lăudau pe Domnul în duhul dragostei. Era o sărbătoare duhovnicească, fără bruiajul televizorului şi a mega-show-urilor din pieţele publice. Pe atunci, când spuneai praznicul Naşterii, spuneai Hristos, acum mai degrabă spui căluşei, caruseluri, vată pe băţ, cozonaci, brăduţ, globuleţe, reduceri de preţuri prin magazine. Nu că acestea ar fi rele în sine, nu; şi mie îmi e drag într-o oarecare măsură fastul de Crăciun, mi-e drag să văd oraşul plin de luminiţe, brăduţii împodobiţi etc., dar toate acestea să nu se facă în detrimentul relaţiei vii cu Hristos, cu Biserica. Nu mică mi-a fost uimirea când o persoană mi-a spus deunăzi că în Japonia, spre exemplu, poţi întâlni persoane care nu asociază Crăciunul cu Creştinismul. Trecând pe lângă vreo biserică şi auzind colinde unii japonezi se vor mira: „Ia uite, şi la Biserică se sărbătoreşte Crăciunul!”. Asta se poate întâmpla acolo unde există credinţe sincretiste şi unde sărbătorile religioase sunt mediatizate fără înţelesul lor adânc, mistic. Asta e realitatea zilelor noastre, avem praznice exploatate până la epuizare de mass-media şi de marile companii de produse de consum. Sunt sublime, sunt fascinante, sunt pline de briz-brizuri, au însă un mare neajuns – le lipseşte Hristos! Să-mi fie cu iertare, dar, în afara spaţiului sfânt al bisericilor noastre, de Crăciun nu se vorbeşte despre Hristos…
Aceasta e deci marea diferenţă între cum prăznuiau creştinii din vechime şi cum prăznuieşte majoritatea dintre noi astăzi. Ei prăznuiau cu Hristos, iar noi îl sufocăm pe Pruncul Hristos printre baxurile cu noua bere Tuborg, printre sticlele de Coca Cola ce ne aduc „cadouri magice de la spiriduşi”. Iar dacă suntem cuminţi şi Moşu` ne aduce, la ProTv, povestea magică a lui Harry Potter, atunci putem spune că am avut cu adevărat un Crăciun fără Hristos. În plus, pe noi cei din sec. XXI ne paşte încă o ispită, din raţiuni de „political corectness” Crăciunul s-a transformat în Occident într-o sărbătoare realmente fără Hristos. Eu mă plâng de noi, românii, dar în Occident lucrurile sunt mult mai grave. Sunt oraşe, în vremea noastră, în care ornamentele de Crăciun, postarea afişelor ce anunţă colinde sunt interzise pe motiv că ele sunt o ofensă adusă laicităţii statului şi celor de alte religii. Ceea ce mi se pare însă cel mai şocant e că „nici chiar Italia catolică, ne spune Dan Ghiţă într-un material publicat anul trecut de Altermedia, nu a ştiut cum să facă faţă presiunilor. Suprimarea ieslelor alegorice, înlocuirea cuvântului „Iisus” cu cuvântul „virtute”, şi a istorisirii Naşterii Domnului cu… povestea Scufiţei Roşii (!!!). Acestea sunt ideile propuse de unii profesori in provinciile Como şi Treviso, pentru a „laiciza” sărbătoarea Crăciunului, din cauza creşterii numărului de elevi necreştini, în special musulmani”. După cum merg lucrurile prin lume, nu peste multă vreme, colindele şi mersul la biserică s-ar putea să cadă din nou sub incidenţa legii ca-n primele veacuri creştine. Probabil că atunci ne vom întoarce şi la prăznuirea adevărată a Naşterii, deşi n-aş vrea să fie asta calea…
– Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Să înţelegem că Biserica l-a adoptat?
– Prin firul discuţiei, intrăm într-o zonă delicată, dar nu avem de ce să ne temem. Adevărul e că Moş Crăciun a intrat în biserică pe fereastră şi este greu de scos pe uşă… Avem astăzi colinde care vorbesc despre Moş Crăciun. Părintele Teofil de la Sâmbăta le numeşte delicat „colinde laice” şi nu greşeşte, pentru că multe colinde sunt doar cântece tradiţionale. Am putea, inspiraţi de Eliade şi forţând nota, să numim unele colinde laice ca fiind religioase, doar dacă numim ca având filon sacru tot ce e ancestral. Deşi sunt voci care afirmă că legenda despre Crăciun şi Crăciunoaia este o creaţie folclorică daco-română (sec. III-IV) (vezi Pr. D. Bălaşa, Crăciun – cuvânt dacic, în „Noi tracii”, Roma, 1984, decembrie, p. 15.), noi avem de-a face în colindele care se cântă azi de un Moş Crăciun mai proaspăt. „Moş Crăciun cu plete dalbe”, spre exemplu, este o piesă relativ nouă, muzica şi versurile aparţin lui D.G. Kiriac (†1928). Moşu` nu s-a mulţumit doar cu lumina reflectoarelor, ci s-a gândit să intre şi-n biserică. Probabil a intrat prin turlă ori a găsit un geam deschis… Aşa se face că în Liturghie la vremea chinonicului, la împărtăşirea preoţilor, poţi auzi strana sau corul cântând colinde despre Moşu`, asta trădând cumva o relaxarea morală fără precedent. Eu n-am nimic cu tradiţiile de aici sau de oriunde, cer doar să nu se amestece cu imnografia ortodoxă…
Revenind la autorul colindului amintit, D.G. Kiriac, putem spune că el, şi alţi clasici ai muzicii corale româneşti, şcoliţi în academiile muzicale româneşti şi de prin străinătăţi, au fost mari dirijori, excelenţi profesori, geniali compozitori, dar, în marea lor majoritate, n-au reuşit în compoziţiile lor să transmită duhul Ortodoxiei… Nu vreau să mâhnesc pe nimeni, în plus se spune că gusturile nu se discută, dar deseori când auzi Liturghia în interpretare corală în biserică îţi vine să aplauzi. Cred că locul cântării corale nu e în Biserică, ci pe scenele de spectacol, acolo unde se culeg lauri şi aplauze, acolo unde un tenor sau o soprană pot să se pună în valoare pe sine fără probleme. Cântarea corală armonică-polifonică a adus în biserică stilul spectacular, de concert, însă accentul în Liturghie trebuie să cadă nu pe „interpretarea magistrală” a soliştilor, ci pe un anumit duh al interpretării, altfel spus – pe acea interpretare smerită care aduce pace şi cheamă sufletul la rugăciune, la petrecerea împreună cu Domnul. De ce mulţi când se întorc de la slujbele mănăstireşti spun că „a fost altceva”, că doar e aceeaşi Liturghie? E vorba de faptul de duhul ortodox care lipseşte cântării corale plămădite în spaţiul desacralizat al occidentului. Până şi băieţelul meu a simţit în urmă cu vreo 3-4 ani că ceva nu e în regulă cu interpretarea corală în Biserică. M-a întrebat încet la un moment dat, în Liturghie, dacă doamna aceea are voie să ţipe aşa în Biserică… Din păcate, coriştii pun de cele mai multe ori preţ pe spectacolul oferit de ei, decât pe Liturghia in sine…
