LC: Sora Liana, ce mai faceţi?

04.02.2008, Napoli (Catholica) - Numărul pe luna ianuarie al revistei electronice Lumea Catholica include între cele zece articole şi un interviu cu o călugăriţă care, deşi de mai bine de un an a părăsit ţara noastră, se află încă în inimile multor catolici, în special a tinerilor: sr. Liana Petrizzo, SSCC. Sora de origine italiană, împreună cu alte membre ale Congregaţiei Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria, a stat timp de 12 ani în România, la Blaj, ocupându-se de diverse sectoare pastorale şi caritative. Cei mai mulţi îşi amintesc de ea datorită implicării, până la nivel naţional, în organizarea Zilelor Mondiale ale Tineretului. Prezentăm în continuare doar o parte din interviu, invitându-vă să îl citiţi integral în revista electronică, la www.Lumea.Catholica.ro.

– Sora Liana, de la Roma italiană aţi sosit în Mica Romă, Blajul nostru plin de istorie. Când s-a întâmplat aceasta şi ce amintiri aveţi despre acel moment?
– Întrebarea ta îmi trezeşte în minte atâtea amintiri încât aş putea scrie o carte!!! Nu te speria, voi încerca să vorbesc pe scurt şi să mă rezum doar la lucrurile esenţiale. Înainte de toate trebuie să spun că, atunci când Superioara Generală a întrebat în comunitate cine ar fi disponibil să răspundă invitaţiei trimise de Arhieparhia de Alba Iulia şi Făgăraş de a deschide o casă şi de a ne aduce, în acest fel, contribuţia la educaţia tinerilor şi tinerelor din România, am fost printre cele care au răspuns imediat şi cu entuziasm „da”. Apoi a venit confirmarea faptului că mă aflam printre cele care urmau să se îndrepte spre Blaj, căci aceasta era destinaţia stabilită de către Vicarul general de atunci al Arhieparhiei, Virgil Bercea, şi Congregaţia din care fac parte.

În acel an mă pregăteam de asemenea să depun pe viaţă voturile de castitate, sărăcie şi ascultare, în Congregaţia mea, aşa că, pe lângă pregătirea pentru acest eveniment important din viaţa mea, şi pe lângă activitatea de predare pe care o desfăşuram, mi-am dedicat timpul şi pentru a mă documenta în legătură cu specificul şi tradiţiile României. „Unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt şi eu”, a spus Isus, şi tot aşa, Congregaţia, dată fiind disponibilitatea noastră, a decis să accepte şi să pregătească plecarea spre Blaj. 23 august 1994. Aceasta este data la care Congregaţia noastră a ajuns în România; înainte de această dată surorile noastre se aflau, în afara Italiei, doar în America Latină.

Trebuie să spun că, în ciuda documentării şi informaţiilor căutate despre ceea ce urma să devină locul unde să trăiesc şi să mărturisesc iubirea lui Cristos, primul impact a fost destul de dur. Efectiv bucuria şi entuziasmul care izvorau din acest nou început ne-au făcut să subestimăm, cel puţin la început, unele dificultăţi care, ne-am dat seama ulterior, erau iminente la întâlnirea a două culturi înrudite dar în acelaşi timp foarte diferite. Cred că prima mare dificultate, pe lângă cele materiale determinate iniţial de lipsa unei case, de diferenţele de alimentaţie şi climă, a fost chiar cea datorată lipsei de încredere faţă de aceste „femei” (deşi existau deja surori la Blaj, conceptul de viaţă religioasă şi comunitară nu era foarte clar în mentalitatea oamenilor) care şi-au lăsat ţara, Italia (ţinta dorită de atâţia) pentru a veni în România. „De ce?” – aceasta era întrebarea pe care mulţi şi-o puneau şi puţini ne-o adresau…, căldura primitoare tipică oamenilor era secondată de acest semn de întrebare care ne făcea să trăim cu sentimentul că suntem obiect de „suspiciune”… Această specie de „neîncredere” din partea adulţilor era însă compensată de deschiderea cu care ne-au primit cei mici şi tinerii. Eram acolo pentru ei, ni se ceruse să-i ajutăm în dezvoltarea lor spirituală şi de aceea am încercat să ne apropiem de ei şi să-i călăuzim spre Cristos cu ajutorul lucrurilor plăcute lor: jocul, petrecerea împreună a timpului, învăţarea unei limbi străine, pregătirea unor momente de petrecere şi spectacol… şi, alături de activitatea de predare în seminar, tocmai de aceste lucruri ne-am ocupat în perioada de început a „marii noastre aventuri” din România.

– Vă rugăm să ne descrieţi activitatea în România. Chiar dacă mulţi o cunosc, doar Dvs aveţi imaginea de ansamblu.
– Aşa cum am spus şi înainte, prezenţa noastră în România a fost cerută de actualul Episcop de Oradea Mare, Mons. Virgil Bercea, pentru a ajuta la rândul nostru Biserica Greco-Catolică în misiunea sa de educare a copiilor şi tinerilor. Comunitatea noastră a încercat să răspundă acestei solicitări prin intermediul activităţii de predare în seminarul mare şi mic şi colaborării cu Asociaţia Caritas în cadrul grădiniţei şi şcolii primare.

După un prim contact exclusiv pe plan local, la iniţiativa Mons. Bercea şi cu ajutorul său, am început să ne întâlnim şi cu tineri din alte dieceze. Cu ocazia primei întâlniri a sinodului provincial am avut posibilitatea să cunosc mai îndeaproape asociaţia ASTRU, şi pentru că la Blaj exista un grup destul de mare de tineri cu care încercam deja să mergem pe drumul creşterii spirituale şi umane, am văzut în această realitate locală oportunitatea reunirii tinerilor şi prin aceasta, dincolo de creşterea lor spirituală, şi posibilitatea de implicare activă în interiorul Bisericii.

Prima ocazie de colaborare cu diverse realităţi ne-a fost oferită de întâlnirea tinerilor europeni la Loreto, în septembrie 1995. Ca urmare a acestei experienţe pozitive şi încurajată de Mons. Bercea, m-am implicat de atunci în pregătirea diferitelor Zile Mondiale ale Tineretului, momente culminante ale drumului formării, uneori dificil de organizat, alteori mai uşor. Pe durata acestor ani m-am putut bucura de posibilitatea de a creşte alături de aceşti tineri şi, aş zice, împreună cu Arhieparhia. Desigur că au existat multe dificultăţi şi obstacole, dar privind acum înapoi, trebuie să recunosc faptul că Dumnezeu acţionează în noi şi prin noi mereu, chiar şi atunci când greşim şi ne împotmolim, aşa cum spune un proverb italian: „El ştie să scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe”.

Am senzaţia, acum, că participarea la Zilele Mondiale ale Tineretului a contribuit la creşterea, în Biserică, nu doar în rândul tinerilor, a dorinţei de a-l întâlni pe Cristos şi de a face să se întâlnească cu ceilalţi. Prin aceste cuvinte nu vreau să judec, mai ales pentru că sunt conştientă de faptul că fiecare experienţă personală are latura sa de „mister”, de profunzime inexprimabilă şi deci dificil de receptat din exterior. Paris, Roma, Koln, trecând peste Toronto (doar un număr mic şi-au putut permite) sunt etapele care au marcat drumul tinerilor din lumea întreagă, dar şi din Biserica română, şi alături de aceste importante manifestări au fost, şi sunt sigură că încă mai sunt, şi întâlnirile cu tinerii din Taize, întâlnirile naţionale şi diecezane…
Probabil eşti tentat să mă întrebi dacă a meritat atâta energie mentală, spirituală, materială pentru pregătirea şi participarea la aceste întâlniri, ţinând cont şi de problemele întâlnite; ţi-aş răspunde cu cea mai mare sinceritate: da! Toţi am avut de învăţat: atât cei care au vrut şi au ştiut să primească mesajele pe care Dumnezeu le-a trimis, cât şi cei care, în aparenţă superficial, au luat parte la aceste mari sărbători ale credinţei, nu au putut şi sunt sigură că nici acum nu pot nega faptul că un semn a rămas şi va rămâne pe durata întregii lor vieţi. Roadele? Sunt şi trebuie să fie cele ale Spiritului, nu trebuie nici să ni le însuşim, nici să pretindem că răspund judecăţilor noastre.

Este un lucru care uneşte toate aceste întâlniri mondiale la care am participat şi care, în fond, face în aşa fel încât putem afirma că unele rezultate au putut fi vizibile: bucuria persoanelor care ne-au primit şi schimbarea mentalităţii lor faţă de români. La fiecare întâlnire a existat acea expresie finală care mă făcea mândră de aceşti tineri: „Mulţumim că ne-aţi dat ocazia să cunoaştem şi o altă faţă a României. Am văzut că nu este totul doar aşa cum prezintă presa: copii ai străzii, sărăcie, mizerie, ci am întâlnit bunăvoinţă, respect, căldură şi bucurie…” – la sfârşitul fiecărei întâlniri era aproape un laitmotiv… Iată aceasta este urarea pe care o fac tuturor tinerilor şi nu numai, să ştiţi mereu să fiţi dovada celor mai frumoase realităţi care există în voi pentru ca lumea care vă priveşte să-l recunoască pe Cristos pe care îl purtaţi în voi şi spre care vă îndreptaţi…

Sursa: Lumea Catholica