Dumnezeu este însetat după credinţa şi iubirea noastră
24.02.2008, Vatican (Catholica) - Vă oferim traducerea discursului pe care Papa Benedict al XVI-lea l-a ţinut duminică, 24 februarie 2008, înainte de recitarea la amiază a rugăciunii Angelus împreună cu miile de credincioşi adunaţi în Piaţa Sf. Petru.
Iubiţi fraţi şi surori,
În această a treia Duminică din Postul Mare, Liturghia ne propune în acest an unul dintre cele mai frumoase şi mai profunde texte din Biblie: dialogul dintre Isus şi femeia samariteană (cf. Ioan 4,5-42). Sf. Augustin, despre care am vorbit mult în cadrul catehezelor de miercurea, a fost pe bună dreptate fascinat de această relatare, şi ne-a dat un comentariu memorabil asupra ei. Este imposibil ca o scurtă explicare a acestui pasaj al Evangheliei să redea bogăţia lui: este necesar să îl citim şi să medităm asupra lui personal, identificându-ne cu acea femeie care, într-o zi, la fel ca multe altele, a mers să scoată apă de la fântână, şi l-a găsit acolo pe Isus, aşezat la fântână, „obosit fiind de drum”, în arşiţa amiezii.
„Dă-mi să beau!” i-a spus El, uimind-o: era, de fapt, total neobişnuit ca un evreu să vorbească cu o femeie samariteană, în special cu o femeie care îi era necunoscută. Dar uimirea femeii avea să crească: Isus a vorbit despre o „apă vie”, capabilă să astâmpere total setea şi să devină în ea „izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică”; mai mult, i-a arătat că îi cunoaşte viaţa personală; şi i-a revelat faptul că a venit ceasul pentru a-l adora pe Dumnezeul cel adevărat în duh şi adevăr; iar în final i-a destăinuit femeii – lucru incredibil de rar – că El era Mesia.
Toate acestea s-au întâmplat cu adevărat, începând de la experienţa reală a setei. Tema setei se găseşte în întreaga Evanghelie a lui Ioan: de la întâlnirea cu femeia samariteană, la marea profeţie din timpul sărbătorii corturilor (Ioan 7,37-38), la cruce, când Isus, înainte să moară, a spus, pentru a împlini Scriptura: „Mi-e sete” (Ioan 19,28).
Setea lui Cristos este o poartă de intrare în misterul lui Dumnezeu, care a însetat El însuşi pentru a ne astâmpăra nouă setea, după cum s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi (cf. 2Corinteni 8,9). Da, Dumnezeu însetează după credinţa şi iubirea noastră. Ca un tată bun şi milostiv, el doreşte pentru noi tot binele posibil, şi acest bine este Dumnezeu însuşi. Femeia samariteană reprezintă nefericirea existenţială a acelora care nu au găsit ceea ce căutau: ea avusese „cinci bărbaţi”, şi acum trăia cu un alt bărbat; venirea ei la fântână reprezintă o viaţă repetitivă şi resemnată.
Dar totul s-a schimbat pentru ea în acea zi, în urma discuţiei ei cu Domnul Isus, care a impresionat-o atât de mult încât a lăsat vasul pentru apă şi a fugit să le spună oamenilor din sat: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos?” (Ioan 4,28-29). Iubiţi fraţi şi surori, să ne deschidem şi noi inimile faţă de ascultarea cu încredere a cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l întâlni, asemenea femeii samaritene, pe Isus, care ne dezvăluie iubirea Sa şi ne spune: Mesia, Mântuitorul tău, „Eu sunt, cel care îţi vorbesc!” (Ioan 4,26). Fie ca Maria, prima şi perfecta ucenică a lui Cristos, să obţină pentru noi acest dar.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
