LC: Oremus et pro Iudaeis – Să ne rugăm şi pentru iudei
01.03.2008, Roma (Catholica) - În 6 februarie 2008, L`Osservatore Romano includea un anunţ din partea Secretariatului de Stat al Vaticanului, în care se spunea că Papa Benedict al XVI-lea a cerut schimbarea textului rugăciunii pentru convertirea evreilor din forma tradiţională a liturgiei din Vinerea Mare, din Misalul din 1962. Mai mulţi lideri evrei au arătat că consideră jignitoare referirea la „orbirea” poporului evreu. Deşi această referire a fost eliminată, a fost păstrată totuşi rugăciunea pentru convertirea evreilor, ceea ce a produs noi nemulţumiri. În acest context, numărul pe februarie al revistei Lumea Catholica ne propune un material semnat de Arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, cu titlul „Oremus et pro Iudaeis – Să ne rugăm şi pentru iudei”, în care explică această rugăciune.
Arhiepiscopul arată, cu citate din scrisorile Sf. Apostol Pavel, că „cele treizeci de cuvinte latine substanţiale care alcătuiesc acest Oremus sunt în totalitate rodul unei `ţesături` de expresii neotestamentare. Este vorba, deci, despre un limbaj care aparţine Sfintei Scripturi, punctul de referinţă al credinţei şi rugăciunii creştine”. Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură propune apoi o reflecţie asupra conţinutului rugăciunii: „Biserica se roagă pentru a avea alături de ea în comunitatea unică a celor care cred în Hristos şi pe Israel, ca unul dintre credincioşi. Este ceea ce aştepta ca o mare speranţă escatologică, ca ultim element al istoriei, Sfântul Pavel… Este ceea ce Conciliul Vatican II proclama când, în Constituţia despre Biserică, afirma că `cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu. În primul rând acel popor căruia i-au fost date testamentele şi făgăduinţele şi din care s-a născut Hristos după trup, popor ales, iubit pentru părinţii lui: căci Dumnezeu nu-şi ia înapoi darurile şi chemarea făcută`”.
„Repetăm încă o dată: aceasta este viziunea creştină şi este speranţa Bisericii care se roagă. Nu este o propunere programatică a unei adeziuni teoretice şi nici o strategie misionară spre convertire. Este atitudinea caracteristică invocaţiei în rugăciune conform căreia se doreşte şi pentru persoanele care sunt considerate apropiate, dragi şi importante, o realitate care este considerată valoroasă şi mântuitoare. Un important exponent al culturii franceze din secolul XX, Julien Green, scria că `este întotdeauna frumos şi legitim a dori pentru celălalt ceea ce este pentru tine un bine sau o bucurie: dacă te gândeşti să dăruieşti un dar adevărat, nu-ţi opri mâna`. Bineînţeles, acest lucru trebuie să aibă loc întotdeauna în respectul libertăţii şi al diferitelor căi pe care celălalt le adoptă. Dar este un semn de afecţiune a dori şi pentru fratele tău ceea ce tu consideri un orizont de lumină şi viaţă”. Materialul, tradus de Mons. Mihai Todea, poate fi citit integral la www.Lumea.Catholica.ro.
