Mons. Formenti despre noul Anuar pontifical (II)
02.04.2008, Vatican (Catholica) - Vă oferim a doua parte a interviului pe care Mons. Vittorio Formenti, care se ocupă de redactarea Anuarului pontifical, l-a acordat pentru L`Osservatore Romano, în data de 30 martie 2008, în legătură cu apariţia noii ediţii a Anuarului. Interviul a fost tradus pentru Ercis.ro de pr. Mihai Pătraşcu.
– După părerea dumneavoastră, este suficientă cunoaşterea Anuarului pentru a putea spune că se cunoaşte Biserica?
– Desigur că nu. Biserica are o dimensiune care merge cu mult dincolo de numere. Apoi, dacă vrem să ne limităm la numere, există unele pe care nu vom reuşi niciodată să le adunăm. Vă dau un exemplu: cum este posibil să-i cuantificăm pe voluntarii din lume? Există aşa de mulţi care mărturisesc credinţa în slujirea săracilor, bolnavilor, bătrânilor şi copiilor, dar care rămân departe de reflectoare sau nu au contact cu realităţi să le spunem schematizate. La sugestia înlocuitorului, Monseniorul Filoni, anul acesta am aprofundat, de exemplu, datele referitoare la cateheţi şi ne-am aflat în faţa a milioane şi milioane de persoane. Aşadar, rămâne faptul că Biserica este mult mai vastă decât o spun cifrele.
– Deci putem spune că acela care cunoaşte bine Anuarul cunoaşte un pic mai bine Biserica?
– Vedeţi, atunci când eu am fost trimis aici eram convins că trebuie să fac o muncă foarte aridă, formată din sume şi din numere. În realitate am descoperit o dimensiune minunată, foarte frumoasă a Bisericii. Şi am descoperit-o tocmai prin intermediul numerelor. Aşadar, trebuie să spun graţie numerelor care au un limbaj nemijlocit şi poate tocmai arid. Dar dacă se învaţă citirea lor şi interpretarea lor, rezultă imaginea adevărată a Bisericii, care este aceea animată de un dinamism neîncetat şi extraordinar. Sunt ferm convins că în asta nu ne depăşeşte nimeni în lume. Calculând că există un 1.130.000.000 de catolici care în lume se adună în jurul realităţilor Bisericii, atunci se înţelege câte lucruri avem de spus şi de făcut cunoscut altora.
– Ne povestiţi puţin din emoţiile trăite în primii 12 ani din această experienţă a dv. de muncă, în atâtea aspecte aşa de singulară?
– Emoţia cea mai mare pe care am avut-o este legată de descoperirea dinamismului Bisericii, pe care apoi l-am înţeles cât de profund este legat de marea creativitate a creştinilor în lume. De exemplu, mă fascinează să constat că pentru câte congregaţii par să se îndrepte spre declin, tot atâtea apar în mod spontan în alte părţi ale lumii. Vă dau un exemplu. În anii 1970-1990 Biserica a trăit o perioadă de mare, foarte mare criză de vocaţii. Dar tocmai în acei ani a renăscut diaconatul permanent şi a fost frumos să descoperim că cei peste 32.000 de diaconi din acea perioadă au desfăşurat o lucrare de înlocuire extraordinară, până acolo încât credincioşii să nu sufere prea mult din cauza lipsei de preoţi.
Şi astăzi se asistă, repet, la declinul unor congregaţii, dar se nasc imediat altele, cu alte carisme capabile să răspundă la noile sărăcii care apar pe scena lumii. Este ca şi cum Biserica ar răspunde din când în când la provocările care apar de-a lungul drumului ei, mereu în măsură să ofere noi samariteni milostivi care iau asupra lor noile rele ale lumii. Un alt lucru care m-a surprins şi care continuă să mă surprindă este capacitatea mereu nouă a Bisericii de a propune cultură. Vă dau câteva exemple. În realităţi cum sunt cele din unele ţări asiatice unde comunitatea catolică este într-adevăr mică există instituţii culturale de foarte înalt nivel. Mă refer la şcoli, universităţi şi alte instituţii de instruire.
– Ne puteţi spune care sunt principalele noutăţi din anul acesta?
– În afară de noii cardinali, adevărata noutate este că se va descoperi că numărul preoţilor a crescut cu 700 de unităţi. O noutate care i-a făcut plăcere Papei în mod deosebit deoarece primul salt activ era din anul 1998 şi era de 18 unităţi. În anul 2000 am trecut la 400 şi încet-încet am ajuns la cele 700 de astăzi. Asta înseamnă că drumul este reluat şi înaintăm.
– De unde vine acest „salt activ”?
– Cu siguranţă că nu vine din Europa; cu atât mai puţin din America septentrională. Spunem că Asia este continentul în creştere mai mare. În continent catolicii sunt puţini, dar sunt animaţi de un mare spirit şi dau mare speranţă pentru creşterea Bisericii mai ales în Filipine, dar şi în India, în Coreea, în Vietnam, în Japonia. Apoi este Africa: este o mare resursă pentru Biserică. America Latină este cam ca o pată de leopard.
– Care dieceză se află în frunte în ce priveşte vocaţiile? În schimb, care este dieceza care îmbracă tricoul negru?
– Dieceza care a înregistrat cel mai mare număr de vocaţii în anul 2006 este cea din Guadalajara, în Mexic: există două seminarii arhipline şi nu mai au locuri pentru a primi alţi candidaţi. Ceea ce dv. numiţi „tricou negru” îl poartă la egalitate trei ţări, nici nu trebuie spus, europene: Franţa, Olanda şi Belgia. Criza lor, în termeni de vocaţii, este foarte accentuată. În Italia se înregistrează o mică, foarte mică revenire. Între aceste date din anul acesta mai putem semnala că în timp ce creşte numărul de preoţi diecezani, scade numărul preoţilor călugări. Este un fapt destul de semnificativ.
Apoi, mai rămâne de făcut o precizare cât priveşte surorile. E vorba despre ceva contrar, chiar dacă în oglindă, cu ceea ce se întâmplă în cazul preoţilor. Dacă este adevărat că creşterii vocaţiilor masculine îi corespunde o diminuare drastică a celor feminine, este adevărat şi că pentru călugăriţe creşte nivelul de formare în comparaţie cu cel atins de călugări. Motivul se află în lipsa de formatori în dieceze, de exemplu în unele zone din Africa şi Asia. În America Latină lucrează foarte bine legionarii lui Cristos. În schimb pentru surori discursul este diferit. Congregaţiile tind să le specializeze pe surori. De exemplu, dispare figura surorii portărese şi cea a surorii de la bucătărie, dar apar surorile cu diplome, care participă la concursuri publice, devin medici, ba chiar medici primari în spitale. Seara se retrag în conventul lor şi duc viaţă comunitară.
Toate acestea pot fi citite în numerele din Anuarul nostru. Costă şaizeci de euro. Şi cine vrea să-l cumpere trebuie să se grăbească. De obicei exemplarele se epuizează în scurt timp. Pentru unii ani nu mai sunt exemplare nici măcar în magazie. Este o satisfacţie frumoasă pentru cel care lucrează la el cu atâta pasiune.
