Speranţa creştină în viaţa veşnică
02.11.2008, Vatican (Catholica) - Mii de credincioşi, romani şi pelerini s-au reunit duminică, 2 noiembrie, la amiază, pentru rugăciunea Îngerul Domnului, recitată cu Papa Benedict al XVI-lea în Piaţa San Pietro. În contextul sărbătorilor religioase cu care începe luna noiembrie, solemnitatea Tuturor Sfinţilor şi Pomenirea Tuturor Credincioşilor Răposaţi, centrul alocuţiunii Sfântului Părinte s-a aflat speranţa creştină în viaţa veşnică şi ajutarea răposaţilor în virtutea solidarităţii cuprinse în misterul Împărtăşirii Sfinţilor. Vă oferim textul alocuţiunii Sfântului Părinte după traducerea Radio Vatican:
Dragi fraţi şi surori,
Ieri, sărbătoarea Tuturor Sfinţilor ne-a făcut să contemplăm „cetatea Cerului, Ierusalimul ceresc care este mama noastră” (Prefaţa Tuturor Sfinţilor). Astăzi, cu sufletul îndreptat încă spre aceste realităţi ultime, pomenim toţi credincioşii răposaţi, care „au plecat înaintea noastră cu semnul credinţei şi dorm somnul păcii” (Rugăciunea euharistică I). Este foarte important ca noi, creştinii, să trăim raportul cu cei răposaţi în adevărul credinţei, şi să privim la moarte şi la cele de dincolo în lumina Revelaţiei. Deja apostolul Paul, scriind primelor comunităţi, îndemna credincioşii „să nu se întristeze ca ceilalţi, care nu au speranţă. Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduna pe cei adormiţi împreună cu El” (1Tesaloniceni 4,13-14). Este necesar şi astăzi să se evanghelizeze realitatea morţii şi a vieţii veşnice, realităţi supuse în mod special credinţelor superstiţioase şi unor forme de sincretism, pentru ca adevărul creştin să nu rişte să se amestece cu mitologii de diferite genuri.
În enciclica mea despre speranţă, m-am întrebat asupra misterului vieţii veşnice (cf. Spe salvi, 10-12): credinţa creştină este şi pentru oamenii de astăzi o speranţă ce le transformă şi le susţine viaţa (cf id. 10)? Şi în mod mai radical: bărbaţii şi femeile din epoca noastră doresc încă viaţa veşnică? Sau poate existenţa pământească a devenit singurul lor orizont? În realitate, cum observa deja Sf. Augustin, toţi vrem `viaţa fericită`, fericirea. Nu ştim bine ce este şi cum este, dar ne simţim atraşi spre ea. Aceasta este o speranţă universală, comună oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile. Expresia `viaţa veşnică` doreşte să dea un nume acestei aşteptări de nesuprimat: nu o succesiune fără sfârşit, ci cufundarea în oceanul infinitei iubiri, în care timpul, înainte şi după, nu mai există. O plinătate de viaţă şi de bucurie: aceasta este ceea ce sperăm şi aşteptăm din faptul de a fi cu Cristos (cf id. 12).
Să reînnoim astăzi speranţa în viaţa veşnică întemeiată realmente pe moartea şi învierea lui Cristos. „Am înviat şi acum sunt cu tine”, ne spune Domnul, „şi mâna mea te susţine. Oriunde ai putea să cazi, vei cădea în mâinile mele şi voi fi prezent chiar la uşa morţii. Unde nimeni nu te mai poate însoţi şi unde tu nu poţi purta nimic, acolo Eu te aştept pentru a transforma pentru tine întunericul în lumină”. Speranţa creştină nu este însă niciodată doar individuală, este mereu şi speranţă pentru alţii. Existenţele noastre sunt profund legate unele de altele, iar binele şi răul pe care fiecare îl face îi atinge întotdeauna şi pe ceilalţi. Astfel rugăciunea unui suflet peregrin în lume poate ajuta un alt suflet care stă şi se purifică după moarte. Iată de ce astăzi Biserica ne invită să ne rugăm pentru răposaţii noştri dragi şi să ne oprim la mormintele lor în cimitire. Maria, steaua speranţei, să facă mai tare şi mai autentică credinţa noastră în viaţa veşnică şi să susţină rugăciunea noastră de mijlocire pentru fraţii răposaţi.
