Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar (I)
05.11.2008, Cluj (Catholica) - Profesoara Cornelia Frişan a predat mulţi ani tinerelor generaţii limba latină şi română. După pensionare nu s-a retras ci dimpotrivă a devenit mai implicată în viaţa Bisericii Greco-Catolice, în special prin funcţia dânsei de conducere a Departamentului de Învăţământ-Cultură al AGRU Naţional. În ultimii ani a fost invitată în mai multe centre ale Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi pentru a vorbi despre figura pr. Ion Agârbiceanu. În luna, octombrie, în cadrul Zilelor Acţiunii Catolice, a repetat iniţiativa unei seri dedicate acestei personalităţi, în capela Sf. Iosif din centrul Clujului. Cu acea ocazie ne-a acordat un interviu, publicat iniţial în revista electronică Lumea Catholica. În continuare prima parte a interviului.
– Regimul comunist s-a descurcat într-un fel bine şi cred că pentru mulţi Ion Agârbiceanu este un scriitor, prea puţini ştiind faptul că a fost şi preot, încă preot al singurei Biserici de care statul comunist s-a temut într-atâta încât a trecut-o în ilegalitate în 1948. Ne-aţi putea schiţa un scurt portret al acestei personalităţi a Bisericii Greco-Catolice? – Ion Agârbiceanu (n. 1882 Cenade – m. 1963 Cluj) este, în esenţă, un strălucit continuator al Şcolii Ardelene: prin formaţie, în Şcolile Blajului şi apoi la Seminarul Teologic Central şi apoi la Facultatea de litere din Budapesta; prin idealuri – ridicarea neamului său la lumină; prin credinţă, cultură şi civilizaţie, ca şi prin faptele vieţii sale de preot greco-catolic (protopop onorar de Blaj, în 1920, protopop unit al Clujului din 1930 şi canonic din 1931) şi de prozator român clasic, autor al unei opere de zeci de volume, în seria consacrată a Operelor Alese. Dincolo de smerenia şi de modestia persoanei, recunoaştem trăsăturile distinctive ale marilor corifei: credinţa profundă, setea de cultură, asumarea, cu determinare şi perseverenţă, din prima tinereţe, ca proiect de o viaţă, a lucrării spre folosul neamului său, prin cei doi talanţi ce i-au fost dăruiţi: harul părintelui sufletesc şi talentul literar.
Mutatis mutandis, Agârbiceanu, în datele timpului său şi cu puterile sale, face ceea ce un Samuil Micu sau un Gheorghe Şincai făceau la vremea lor: iese în lume şi lucrează pentru semenii săi, în numele Domnului. Este o experienţă de viaţă, trăită, pe care, la rândul său, o recomandă celor tineri prin personajul său din Pustnicul şi ucenicul său: „ieşind în lume, unde te aşteaptă mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai, de acum, şi credinţă. Pasă şi fă-ţi datoria”. Cât priveşte averea, cu această ispită părintele Agârbiceanu n-a fost niciodată încercat, a trăit toată viaţa la limita sărăciei, zbătându-se şi umilindu-se ades pentru a asigura familiei sale: soţia, soacra şi cei patru copii, o viaţă decentă. A fost întocmai cum o prefigurase el însuşi în replica unui personaj, pe vremea studenţiei budapestane: „m-am înscris în şirul celor care aveau să fie luminătorii poporului şi sărăcia întrupată. Fireşte, la aceasta din urmă nu m-am gândit…”
Ion Agârbiceanu a trăit în cea mai strălucită, dar şi cea mai zbuciumată vreme a românilor: Unirea şi România interbelică. Ca preot, trăieşte războiul şi refugiul, este preot militar în corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni la Hârlău; desigur, scoate acolo, împreună cu un prieten, un ziar de front. Este un timp al împlinirii şi Agârbiceanu îşi revarsă bucuria copleşitoare a Unirii într-o scriere emoţionantă, O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea ţării, 1918: „îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoşilor…”. Este apoi membru în Marele Sfat Naţional, deputat de Şeica Mare, apoi de Aiud, senator şi vicepreşedinte al Senatului. Niciodată, însă, Agârbiceanu nu se reprezintă aici pe sine, el nu încetează a fi un preot în reverendă în Senat, pentru ca din sfatul ţării să nu lipsească nici o clipă credinţa, cuvântul lui Dumnezeu.
El este, în mod declarat, un preot greco-catolic, iar prezenţa sa aici este o onoare pentru Biserica Greco-Catolică; nu este însă mesager al unei anume Biserici, ci se adresează tuturor românilor aşa cum numai un preot o poate face: în acele momente istorice, de mare tensiune, părintele Agârbiceanu prilejuieşte contactul cu Dumnezeu, prin gest, prin vorbă şi prin faptă. Cât anume din demersul său spiritual a fost valorificat atunci este greu de apreciat, dar exemplul rămâne şi poate rodi în timp. La nivelul de vârf al ierarhiei greco-catolice, efortul său este bine înţeles şi apreciat: în 1920, Mitropolitul de pie memorie Vasile Suciu îi scrie: „Luând în considerare şirul lung de ani în cari preaonorat frăţia ta ai lucrat pe terenul păstorirei sufleteşti şi al publicisticei, în semn de recunoştinţă şi mulţumită părinţească şi dorind a-ţi da îndemn nou spre activitatea neobosită pe aceste terene importante pentru binele sfintei noastre Biserici, am aflat în Domnul să te numim protopop onorar…”
Trebuie să înţelegem că, dacă părintele Agârbiceanu a răspuns, cu mare efort personal, tuturor provocărilor vremii, sperând, cu fiecare, într-o posibilă soluţie pentru interesul naţional, dezamăgirea a fost, de fiecare dată, dureroasă. O simţim urmărindu-i munca de jurnalist la marile publicaţii politice ale vremii, de la Patria Partidului Naţional, Liga Poporului a lui Argetoianu, sau Ramuri a lui Iorga şi înţelegem de ce, în timp, a renunţat la acest fel de ieşire în lume. Vorbind despre publicistica literară, în care, de asemenea, Agârbiceanu a investit un efort enorm, se observă anumite preferinţe, datorate mai mult apropierii sufleteşti de mentorii unor reviste precum Sămănătorul, pentru Nicolae Iorga şi pentru colaborarea lui Sadoveanu, revistă cu un deosebit impact asupra tinerilor studenţi români de la Budapesta, reuniţi în Societatea de lectură Petru Maior, după modelul României June, de la Viena, sau, tot astfel, pentru Luceafărul, pentru Oct. C. Tăslăuanu, ca şi altele precum Viaţa Românească, Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Universul literar, Familia, Tribuna. Însă, ca toţi marii creatori, el nu poate fi anexat unui curent literar sau altul, ca adept sau promotor al programului unei anume mişcări literare, creaţia sa crescând în spaţiul propriului său program, de timpuriu cristalizat.
Poate tocmai acest refuz tacit, dar consecvent, al alinierii explică exigenţa ades supradimensionată cu care critica literară interbelică abordează opera literară a părintelui scriitor, reproşurile acesteia privind compoziţia şi stilul, precum şi scepticismul cu care aceasta priveşte destinul în timp al operei sale. Tipul de scriitor care a fost Ion Agârbiceanu se înscrie mai degrabă într-o definiţie sui generis, pe care, mai târziu, o face Camil Petrescu, spunând că, în fond, un scriitor nu este decât un ins talentat care relatează în scris, cu maximă sinceritate, ceea ce a trăit el însuşi sau cei pe care i-a cunoscut. Criteriul sincerităţii şi profunzimea observaţiei condiţiei umane în revelaţia întâlnirii ei cu Dumnezeu, general-umanul aşadar, este criteriul valoric suprem al operei lui Agârbiceanu.
Profesorul Ion Breazu, strălucită personalitate a Universităţii clujene în perioada interbelică, scria, pe bună dreptate că: „Această umanitate de nobilă calitate este nota cea mai de preţ a operei lui Ion Agârbiceanu… Pentru cei în inima cărora umanul vibrează cu intensitate, el va fi mereu actual”. Cred că putem vorbi şi aici de un model Agârbiceanu, din perspectiva unui public ţintă căruia se adresează demersul său literar, ca şi cel civic, la care mă refeream anterior, ambele cu profunde conotaţii spirituale, creştine. La nivelul de vârf al unei alte ierarhii, cea a literaturii române a vremii de astă dată, aprecierea nu se lasă aşteptată: în iunie 1919, Ioan Alexandru Brătescu – Voineşti, preşedintele Academiei Române, îi scrie: „Academia Română, apreţiind activitatea desfăşurată de sfinţia voastră pe tărâmul literar, v-a ales… Membru Corespondent al ei în Secţiunea literară…”
