Etica creştină decurge din prietenia cu Cristos

27.11.2008, Vatican (Catholica) - Credinţa în Dumnezeu este cea care ne duce la mântuire, dar adevărata credinţă devine caritate prin faptă, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea miercuri, 26 noiembrie 2008, la cateheza din cadrul audienţei generale din Aula Paul al VI-lea, prezentând gândirea despre justificare sau îndreptăţire a sf. Paul şi a sf. Iacob. Audienţa s-a deschis cu salutul şi îmbrăţişarea fraternă între Sfântul Părinte şi Catolicosul Aram I al Bisericii Apostolice Armene de Cilicia, primit cu căldură de pelerinii prezenţi, informează Radio Vatican.

„Această vizită fraternă”, a afirmat Episcopul Romei, „este o semnificativă ocazie de a întări legăturile unităţii deja existente între noi” şi „un nou pas pe drumul către unitatea deplină”. Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat recunoştinţa pentru „angajarea constantă şi personală” la nivel ecumenic a Catolicosului Aram I şi a amintit de suferinţele poporului armean în mărturisirea lui Cristos „cu fidelitate şi curaj în comuniunea Mielului jertfit”. La rândul său, Catolicosul de Cilicia al armenilor şi-a manifestat o vie preţuire pentru angajarea Papei în a vesti adevărurile de credinţă într-un timp de decadenţă a valorilor morale şi religioase, subliniind totodată necesitatea unei mărturii comune pentru o nouă evanghelizare a comunităţilor creştine, începând cu familiile.

Sfântul Părinte a reluat seria catehezelor dedicate sf. Paul. „În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre modul în care omul devine justificat sau îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Urmându-l pe sf. Paul, am văzut că omul nu este capabil să fie `justificat` prin faptele sale, dar poate deveni cu adevărat `îndreptăţit` înaintea lui Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu îi conferă `dreptatea` sa, unindu-l cu Cristos, Fiul său. Această unire cu Cristos, omul o dobândeşte prin credinţă. În acest sens, sf. Paul afirmă: `nu faptele noastre, ci credinţa ne face drepţi`. Această credinţă, însă, nu este un simplu gând, o părere sau o idee. Această credinţă este comuniune cu Cristos, pe care Domnul ne-o dăruieşte şi de aceea devine viaţă, devine asemănare cu Domnul. Sau, altfel spus, credinţa dacă e adevărată, dacă e reală, devine iubire, devine caritate, se exprimă în caritate. O credinţă fără caritate, fără acest rod, nu ar fi credinţă adevărată; ar fi o credinţă moartă”.

Raportul dintre credinţă şi fapte, a observat Papa, a provocat deseori confuzie şi neînţelegeri în decursul veacurilor: „Adesea s-a văzut o neîntemeiată contradicţie între teologia sf. Paul şi a sf. Iacob, care în Scrisoarea sa afirmă: `după cum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă` (2,26). În realitate, în timp ce Paul este preocupat să demonstreze mai întâi de toate că credinţa în Cristos este necesară şi suficientă, Iacob pune accentul pe consecinţele care decurg din raportul dintre credinţă şi fapte. De altfel, fie pentru Paul, fie pentru Iacob, credinţa care lucrează în iubire atestă darul gratuit al îndreptăţirii în Cristos”. Numai Dumnezeu ne face să fim „îndreptăţiţi”, dar credinţa este adevărată dacă devine iubire: „Consecinţele unei credinţe care nu se întrupează în iubire sunt un dezastru, pentru că credinţa se reduce la un aspect arbitrar şi la subiectivismul cel mai nociv pentru noi şi pentru fraţi… La ce s-ar reduce o liturgie îndreptată numai spre Domnul, dacă nu devine în acelaşi timp slujire a fraţilor, o credinţă care nu s-ar arăta prin caritate?”

Aşadar, „îndreptăţiţi prin darul credinţei în Cristos, suntem chemaţi să trăim în iubirea lui Cristos pentru aproapele, pentru că după acest criteriu vom fi judecaţi la apusul existenţei noastre… Iubirea creştină este nespus de exigentă întrucât izvorăşte din iubirea totală a lui Cristos faţă de noi: acea iubire care ne cheamă, ne primeşte, ne îmbrăţişează, până la a ne tulbura, pentru că îl constrânge pe fiecare să nu mai trăiască pentru sine însuşi, închis în egoismul propriu, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru noi”. „Etica creştină”, a încheiat Papa Benedict al XVI-lea, „nu se naşte dintr-un sistem de porunci, ci este consecinţa prieteniei noastre cu Cristos. Această prietenie ne arată că viaţa de credinţă este adevărată dacă se întrupează şi se realizează în iubirea faţă de aproapele. Să ne lăsăm atinşi de reconciliere, împlinită de Dumnezeu în Cristos o dată pentru totdeauna, de iubirea `nebună` a lui Dumnezeu pentru noi. Nimeni şi nimic nu va putea să ne separe vreodată de iubirea sa, care ne pune în condiţia de a aduce roade adevărate în Spiritul Sfânt”.