Hramul bisericii vicariale Sf. Vasile la Bucureşti
08.01.2009, Bucureşti (Catholica) - În ajunul Anului nou, greco-catolicii din capitală au celebrat Vecernia Sfântului Vasile cel Mare, patronul bisericii Vicariatului. Preasfinţia Sa Mihai, însoţit de pr. protopop Liviu Oţoiu, pr. paroh Ioan Dăneţ şi pr. Constantin Oltean, parohul bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, au celebrat de asemenea şi Te Deum-ul la trecerea dintre ani. La orele 22.00 Arhiereul şi pr. Oţoiu s-au aflat alături de pr. Dan Florian Popescu şi comunitatea capelei de la „Schimbarea la faţă” pentru privegherea de Anul nou. Joi, dimineaţa, după noaptea plină de efervescenţă a Anului nou, cu focurile de artificii ale capitalei, mulţime mare de credincioşi precum şi surori călugăriţe din Congregaţia Inimii Neprihănite, au înfruntat oboseala şi au sărbătorit hramul Sf. Vasile în jurul altarului bisericii vicariale.
Cuvântul arhieresc de după Evanghelie a pornit de la semnificaţia numelui în faţa Cerului, dar mai ales felul în care Dumnezeu îşi alege referinţele prin memoria vie a creaturilor sale. Propunând un examen de conştiinţă pentru anul trecut pe două trasee de credinţă: înfruntarea aparenţelor sau aflarea adevărului acolo „unde” şi „cum” este el, precum şi luciditatea legământului personal cu Dumnezeu, Preasfinţitul Mihai a evocat valoarea vieţii prin împlinirea acestor chemări. „Viaţa pământească a lui Hristos a fost una reală, dar cunoscută doar de cei care în simplitate s-au încredinţat tainei Cerului, ce pregătise sau prevăzuse totul în persoana lui Mesia. Dar persoana Mântuitorului a creat dezbinare mai ales în simţirea acelora care s-au mărginit doar la aparenţe fără să facă, până la urmă, efortul de a renunţa la prejudecăţi. De aceea a accepta că auriturile vieţii, ce consumă mare parte din energiile noastre, sunt până la urmă secundare, este o mare victorie pentru Dumnezeu contra egoismului din noi. Acest fapt deschide sufletului creştin întoarcerea benefică în sine, precum şi întâlnirea cu semenii în spiritul Împărăţiei pentru care intrarea este dată numai prin împărtăşirea dezinteresată a binelui.”
„În orice legământ fiecare dintre părţi are valoare şi demnitate. Omul nu este cantitate `neglijabilă`, în legământul Domnului cu el, ci reală şi validă. Este un raport viu cu Dumnezeu. Chiar dacă persoana umană este definită de nimicul său, acest nimic este lucrat de har, primind demnitatea din libertatea de opţiune în răspunsul iubirii Domnului. În acest parcurs al mântuirii personale, care se reînnoieşte zi de zi, omul trebuie să afle rostul alegerilor sale ca semn al demnităţii de a fi fiu al Cerului. Asumarea părţii sale în legământ, prin darul vieţii şi al Botezului, îi oferă creştinului conţinutul mărturiei pe care Biserica, prin el, o oferă Domnului şi lumii. Aşteptarea Mântuitorului după genealogia regelui David, prin transmiterea moştenirii de credinţă de la Avram încoace, se desăvârşeşte în Dreptul Iosif. El este cel care, prin chemarea Cerului, pune nume Fiului celui Preaînalt. Isus este, aşadar, Emanuel şi pentru faptul că Sfântul Iosif îşi asumă rolul de împlinitor al succesiunii de credinţă, asumând minunea naşterii lui Hristos fără de sămânţă bărbătească, mai presus de fire. Conferindu-i Fiului împlinirea după Lege a moştenirii seminţiei lui Iuda, Sfântul Iosif îi `lasă` lui Dumnezeu libertatea deplină de a-şi naşte Fiul din femeie fără de tată, Fiu care, din vecie, este născut din Tată fără de mamă.”
Amintind apoi de sărbătoarea Sfântului Vasile în prima zi a anului calendaristic, Preasfinţitul Episcop a insistat asupra faptului că „tradiţia nu este doar o sumă de repere dogmatice, ci şi felul de a trăi sau simţi adevărul revelat, pururi proaspăt, dinamic, întrupat în viaţa unei generaţii care devine moştenire de transmis succesorilor. Dacă Biserica nu urmează mofturile vremii, ea propune fără sfială un adevăr teologic peren chiar şi în manifestările credinţei sau ale trăirilor membrilor săi. Şi chiar dacă viaţa Bisericii este presărată de multe înfruntări, ezitări sau fricţiuni, aceste situaţii oferă cadrul întâlnirilor şi simţirilor unice ale fiecărui credincios cu Preasfânta Treime. Aceste trăiri se ancorează într-un anume stil de viaţă, care nu numai că nu exclude obiceiurile sau sensibilităţile, ci le atribuie un elevat conţinut simbolic în explicitarea şi percepţiile dogmei Bisericii. Acest fapt presupune de aceea fidelitate, contemplare şi răspundere faţă Tezaurul de credinţă. Un tezaur care conferă comunităţii locale trăsături precise (fără mofturi mondene sau reformism ieftin), înscriind-o în lucrarea continuă a Spiritului Sfânt, specifică pentru fiecare Biserică locală în parte.”
Imagini
