LC: Cum au schimbat primii creştini lumea
11.02.2009, SUA (Catholica) - 
„Un grup mic de bărbaţi şi femei au contrapus odinioară principiile creştinismului de iubire şi cumpătare valorilor prevalente ale epocii – şi făcând astfel au schimbat cursul civilizaţiei. Deoarece credinţa primilor creştini avea un conţinut specific de adevăr şi moralitate bazat pe viaţa şi învăţăturile lui Isus Cristos, ei nu puteau pur şi simplu să meargă cu curentul majorităţii civilizaţiei. Isus a fost atât Dumnezeu cât şi om. Ei nu puteau aduce cult unei simple fiinţe umane care pretindea că este Dumnezeu numai pentru că era Cezarul. Şi acest lucru li se părea necreştinilor a fi o rebeliune de neiertat” – citim în penultimul articol din numărul pe ianuarie 2009 al revistei Lumea Catholica.
Articolul „Cum au schimbat primii creştini lumea” arată felul diferit de al epocii lor în care priveau primii creştini de exemplu căsătoria şi problemele de familie: „Obiceiurile familiei creştine constituiau un afront la adresa vecinilor lor păgâni. Ei nu practicau controlul artificial al naşterilor sau avortul (grecii şi romanii avea forme primitive din acestea) deoarece credeau în sfinţenia atât a vieţii cât şi a procesului prin care era dăruită viaţa. Cuplurile creştine nu divorţau şi nu întreţineau relaţii sexuale înainte de căsătorie, deoarece considerau că actul sexual era doar pentru căsătorie, şi că unitatea dintre bărbat şi femeie în căsătorie este sacră şi indisolubilă: este o reflectare a unităţii dintre Cristos şi Mireasa Lui, Biserica”.
De asemenea, „viaţa de rugăciune a primilor discipoli creştini a fost continuă şi intensă”. „Dorinţa după prezenţa constantă a lui Dumnezeu se aplica şi la munca lor zilnică şi la alte activităţi. Sf. Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, a descris convertirea unei lucrări creştine în rugăciune în acest fel: `O femeie ocupată în bucătăria ei, sau cosând vreo haină, poate întotdeauna să îşi înalţe gândurile la cer şi să îl invoce pe Domnul cu fervoare. Cel care merge la piaţă sau călătoreşte singur poate cu uşurinţă să se roage cu atenţie. Altul în pivniţa lui de vinuri, ocupat să coasă burdufuri pentru vin, este liber să îşi înalţe inima la Domnul… Nici un loc nu este nepotrivit pentru Dumnezeu`. Rădăcina istorică şi spirituală a acestei atitudini o constituie viaţa lui Cristos, care a vorbit de multe ori în parabolele Sale despre viaţa obişnuită şi despre legătura ei intimă cu împărăţia lui Dumnezeu.”
Mai presus de toate, însă, „primii discipoli ai lui Cristos manifestau o înţelegere şi o bunătate unii faţă de alţii şi faţă de necreştini care uimea lumea antică – o lume construită adesea pe putere, bani şi cruzime. Deşi existau nobili păgâni care credeau în disciplina personală şi în acceptarea stoică a dificultăţilor, virtutea lor se baza doar pe eforturi umane şi adesea ducea la un sentiment de goliciune interioară şi neajutorare. Tăria sufletească a creştinilor avea însă un izvor dublu. În primul rând, ei erau conştienţi de harul pe care l-au primit prin Botez, un har care i-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi le-a dat o putere care nu depindea de eforturile umane sau de descendenţă. În al doilea rând, ei împărtăşeau convingerea că nici un creştin nu era izolat de ceilalţi şi toţi – bogaţi sau săraci, nobili sau sclavi, educaţi sau analfabeţi – erau în mod egal iubiţi şi preţuiţi de Isus Cristos.”
