Credinţa, speranţa şi caritatea: darurile lui Dumnezeu
12.02.2009, Vatican (Catholica) - În audienţa sa generală, desfăşurată în această dimineaţă în Aula Paul al VI-lea, Papa a început o nouă serie de cateheze despre mari scriitori ai Bisericii Răsăritene şi Apusene din Evul Mediu. Astăzi s-a concentrat asupra Sfântului Ioan Scărarul, care s-a născut în 575 şi a murit cândva după anul 650. „În Munţii Sinai, unde Moise l-a întâlnit pe Dumnezeu iar Ilie i-a ascultat vocea, Ioan a trăit şi povestit experienţele sale spirituale”, a spus Sfântul Părinte. „În jurul vârstei de douăzeci de ani s-a decis să trăită ca eremit într-o peşteră de la picioarele munţilor, într-un loc cunoscut ca Tola, la opt kilometri de actuala mănăstire Sf. Caterina. […] După patruzeci de ani de viaţă eremitică […] a fost numit `egumen` al marii mănăstiri de pe Muntele Sinai.”
Sfântul „a devenit faimos pentru lucrarea sa `Scara` (Klimax), […] un complex tratat despre viaţa spirituală în care Ioan descrie calea călugărilor de renunţare la lume pentru perfecţionarea iubirii, o cale care, conform cărţii, are treizeci de paşi. Această cale poate să fie sintetizată în trei faze: prima este exprimată de ruperea de lume pentru a te întoarce la starea copilăriei evanghelice, […] care este adevărata copilărie în sens spiritual.” A doua fază, a explicat Papa Benedict, „constă în lupta spirituală împotriva pasiunilor”. Pentru Ioan Scărarul „este important să fim conştienţi că pasiunile/patimile nu sunt rele în sine, că ele devin astfel prin folosirea lor greşită de către om în virtutea libertăţii sale. Purificate, pasiunile pot deschide calea care conduce spre Dumnezeu.” „Ultima fază a căii, acoperind şapte paşi din `scară`, este perfecţiunea creştină”, a spus Papa. „Primii trei paşi sunt simplitatea, umilinţa şi discernământul, dintre care Ioan, în armonie cu Părinţii Deşertului, pe ultimul îl consideră cel mai important. […] În acest fel este posibilă câştigarea liniştii inimii (esichia), mulţumită căreia sufletul se poate apropia de abisul misterelor divine. […] Starea de linişte, de pace interioară, pregăteşte ucenicul pentru rugăciune, care în viziunea lui Ioan are o funcţionare duală: `rugăciunea trupească` şi `rugăciunea inimii`.” Ultimii trei paşi sunt dedicaţi „credinţei, speranţei şi, mai presus de toate, iubirii. Ioan vorbeşte despre iubire ca `eros` (iubirea umană), o imagine a legăturii nupţiale dintre suflet şi Dumnezeu. […] Ioan este convins că o experimentare intensă a `erosului` face sufletul să progreseze mult mai mult decât aspra luptă împotriva patimilor.”
„Poate existenţa unui om care a trăit toată viaţa pe Muntele Sinai, cu atât timp în urmă, să ne mai spună ceva nouă, astăzi? La prima privire răspunsul pare a fi nu, […] dar dacă privim puţin mai îndeaproape vedem că viaţa monastică este pur şi simplu un simbol al vieţii baptismale, al vieţii creştine.” Sfântul Părinte a subliniat importanţa faptului că paşii „Scării” corespund virtuţilor fundamentale: credinţa, speranţa şi iubirea. „Ele nu sunt accesibile doar eroilor morali ci sunt un dar al lui Dumnezeu pentru toţi botezaţii. […] Credinţa este fundamentală pentru că […] înseamnă renunţarea la propria aroganţă, […] respingerea pretenţiei de a judeca singuri fără a ne încredinţa altora. […] Prin speranţă transcendem viaţa de zi cu zi”, a conchis Papa. Astfel „vieţile noastre devin minunate şi noi putem să suportăm oboseala şi dezamăgirile cotidiene, putem să fim buni cu alţii fără să aşteptăm ceva în schimb. Doar cu Dumnezeu – marea speranţă spre care suntem cu toţii atraşi – putem să facem paşii mici în vieţile noastre şi să învăţăm iubirea. În iubire se află ascuns misterul rugăciunii, al întâlnirii personale cu Isus.”
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
