Icoanele şi latura vizuală a teologiei
06.03.2009, Roma (Catholica) - A învăţa arta icoanelor înseamnă a învăţa arta rugăciunii ce conduce la comuniunea cu Dumnezeu, consideră un iconograf şi profesor care tocmai a terminat susţinerea unui curs de specializare în Roma. Fabio Nones, doctor în teologie şi director al Centrului de Iconografie din Trento, Italia, a susţinut acest curs pentru un grup de artişti, într-un centru ecumenic din apropierea Vaticanului. El a declarat pentru Zenit că există o mare diferenţă între un artist, în sensul obişnuit al cuvântului, şi un pictor de icoane.
„Artistul care creează o operă de artă caută să îşi comunice propriile sentimente, propria sa viziune despre lume”, a explicat el. „Pictorul de icoane însă este numit iconograf şi vorbim despre o vocaţie ce priveşte exprimarea prin culori nu atât a ceea ce simte, a sentimentelor lui, ci a credinţei Bisericii, a comunităţii creştine pe care o poartă în sine.” Icoanele invită la rugăciune, a continuat Nones, iar „rugăciunea este comuniune cu Dumnezeu; nu este nevoie doar de recitarea unor formule ci mai degrabă de trăirea în comuniune cu prezenţa Sa şi astfel, când pictez o icoană, mă rog să fiu într-o comuniune puternică cu Dumnezeu.” Iconograful a mai susţinut că icoanele nu sunt doar pentru experţi ci o invitaţie adresată tuturor, pentru că „arta este foarte sărăcită la nivel spiritual iar oamenii caută sacrul mai mult decât arta religioasă, ca instrument de comuniune cu Dumnezeu, de ajungere la Dumnezeu”. Icoana este un astfel de instrument „foarte puternic”, care „este fascinant din acest punct de vedere”.
Nones a mai afirmat că oricine se poate apropia de tehnicile iconografiei, cel puţin la nivel introductiv. „Mai apoi, evident, în timp, încetul cu încetul, se vor alege cei care înţeleg că sunt chemaţi să devină iconari adevăraţi; ceilalţi, mulţi, nu vor continua.” Pictarea icoanelor îi ajută pe cei care încep astfel de cursuri să descopere fundamentele credinţei, ceea ce îi va ajuta nu atâta din punct de vedere artistic, cât spiritual. Icoanele, a mai susţinut Nones, nu îi ajută doar pe cei care le-au pictat ci şi pe cei care le contemplă. „În creştinism Dumnezeu iese în calea omului, pentru a-l întâlni; Dumnezeu ia trup şi îşi asumă o faţă, şi tocmai de aceea îl putem picta. Nu noi inventăm o faţă pentru Dumnezeu, ci mai degrabă o reproducem, ne folosim de ea pentru că Dumnezeu ne-a permis aceasta.”
Profesorul a mai explicat că icoanele nu caută să reproducă natura, ci urmează o logică a culorilor şi elementelor care permit celui ce se uită la icoane să meargă dincolo de ceea ce este evident. De exemplu fundalul icoanei este auriu, a spus el, „exprimând gloria lui Dumnezeu. Fundalul poate să fie auriu sau chiar roşu pentru a exprima faptul că icoana este în afara timpului; nu există culise sau senzaţia de adâncime spaţială. Fundalul ne mai arată că icoana încearcă să ne arate o lume divină. Nu reproduce forme pământeşti, nu caută să copieze natura aşa cum este, ci doreşte să o vadă transfigurată în lumina lui Dumnezeu.”
