Fără certitudinea învierii am rămâne marcaţi de tragedia din Vinerea Mare
01.04.2010, Oradea (Catholica) - Mesajul la Învierea Domnului 2010 al PS Laszlo Bocskei, Episcop romano-catolic de Oradea, începe cu o reflecţie asupra destinului nostru, asupra morţii. „Atunci când, Michelangelo, spre sfârşitul vieţii sale a început să vorbească despre moarte şi i-a atenţionat pe cei apropiaţi că Dumnezeu în curând îl va chema, l-au întrebat dacă cumva se simte ostenit de viaţă. Răspunsul lui a fost acesta: ‘Nu m-am obosit de viaţă, cu mult mai mult, mi-e foame de viaţă’. Sfântul Carol Borromeu, când a cerut să i se picteze moartea, văzând lucrarea maestrului, care a pictat-o în imaginea unui schelet, a spus: ‘Nu, aşa nu este bine. Pictează moartea prin imaginea unui aducător de veste, care poartă în mâna sa o cheie de aur’.”
„Omul de astăzi nu este obişnuit cu o astfel de abordare a morţii. Pentru mulţi moartea nu este poarta care duce la viaţă, ci reprezintă punctul de la sfârşitul propoziţiei, clipa din urmă care încheie viaţa. Şi în cimitire, mormintele sunt numite ‘ultimul loc de odihnă’, iar cu ocazia vizitelor la mormintele celor răposaţi, ne exprimăm respectul faţă de ei, dar despre înviere nu se spun prea multe cuvinte, sau se face cu destule rezerve. Asemenea ucenicilor, care au putut să experimenteze îngrozitoarea moarte a lui Isus, la fel şi creştinul este confruntat cu această încercare. Prin moarte pierdem pe cineva pe care l-am iubit şi de care ne-am ataşat. Însă această pierdere nu este un final, deoarece moartea nu încheie existenţa omului; vesteşte pentru noi o viaţă nouă şi ne conduce la viaţa deplină şi fericită. Această viaţă este darul lui Dumnezeu, unde Isus ne-a pregătit un loc pentru fiecare.”
Episcopul romano-catolic de Oradea continuă: „În sărbătoarea Paştelui, această viaţă nouă ajunge pe primul plan; sărbătorim această viaţă nouă, a cărei poartă ne-a deschis-o chiar Isus Cristos. Prin înviere, Dumnezeu a distrus barierele vieţii umane, în care am fost aşezaţi la naşterea noastră. El nu mai vine în urma noastră, ci ne conduce în slava strălucitoare a luminii învierii, care este cea mai deplină şi atrăgătoare perspectivă. Fără certitudinea credinţei, „am rămâne veşnic marcaţi de tragedia din Vinerea Mare. Fără această certitudine a credinţei, am rămâne la experienţa descurajantă şi înfiorătoare a răstignirii pe cruce şi a morţii, care a pus capăt atâtor speranţe şi i-a dus la disperare pe cei care au căutat viaţa”.
„Însă mărturia apostolilor arată o altă realitate… Pentru ei, crucea, instrumentul celei mai înfiorătoare pedepse, în lumina duminicii pascale, apare ca puterea mântuitoare şi eliberatoare. Ei nu mai vorbesc de lemnul ruşinii, care conduce la nimicire, ci de instrumentul harului, care exprimă iubirea şi jertfirea de sine, care eliberează şi deschide noi orizonturi în faţa omenirii. Evenimentul pascal înseamnă punctul de cotitură al vieţii noastre. Puterea şi dragostea lui Dumnezeu o dată şi pentru totdeauna a învins puterea răului, puterea morţii. Prin suferinţa şi moartea pe cruce a Fiului Său, Dumnezeu a vrut să se facă părtaş de chinurile şi suferinţele omeneşti, pentru ca să ne ridice din acestea şi ne conducă în împărăţia veşnică şi lumina care nu se stinge niciodată”.
