Avem nevoie să ascultăm de Dumnezeu
16.04.2010, Vatican (Catholica) - Ieri dimineaţă Papa Benedict al XVI-lea a celebrat Sfânta Liturghie împreună cu membrii Comisiei Biblice Pontificale în Capela Paulină a Palatului Apostolic din Vatican. În predica sa, Papa a reflectat asupra primatului ascultării lui Dumnezeu şi asupra adevăratei semnificaţii a penitenţei şi iertării în viaţa creştină. Amintind cuvintele Sf. Petru înaintea Sinedriului, Papa a spus că „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de om” – contrar timpurilor moderne în care libertatea fiinţei umane este adesea prezentată ca deplina autonomie a omului, incluzând aici eliberarea lui de ascultarea lui Dumnezeu.
„Această autonomie este însă o minciună. Este o minciună ontologică deoarece omul nu există în el şi pentru el. Este o minciună politică şi practică, deoarece colaborarea şi împărtăşirea în libertate sunt necesare, iar dacă Dumnezeu nu există, dacă Dumnezeu nu poate fi chemat, atunci doar voinţa majorităţii rămâne ca ultim recurs. Regula majorităţii devine atunci cuvântul final de care trebuie să ascultăm, iar acest consens – aşa după cum ştim din istoria ultimului secol – poate să fie şi un consens al răului. Astfel vedem că aşa-numita autonomie nu eliberează omul.” Papa Benedict a subliniat că dictatura a fost mereu împotriva ascultării lui Dumnezeu. „Dictatura nazistă, asemenea celei marxiste, nu poate accepta un Dumnezeu deasupra puterii ideologice.” Astăzi, a continuat el, noi nu trăim sub o dictatură, dar forme subtile de dictatură există totuşi: „Conformismul, în care este obligatoriu să gândeşti aşa cum gândesc toţi ceilalţi, să acţionezi aşa cum acţionează ceilalţi, şi mult mai subtila agresiune împotriva Bisericii demonstrează faptul că acest conformism poate să fie o adevărată dictatură.”
Papa a continuat subliniind că „astăzi ne este adesea teamă să vorbim despre viaţa veşnică. Vorbim despre lucruri ce sunt utile lumii, arătăm că creştinismul poate să ajute lumea, dar nu îndrăznim să spunem că ţelul ei este viaţa veşnică şi că din acest ţel vine criteriul vieţii.” De aceea, a adăugat el, „trebuie în schimb să avem curajul, bucuria şi speranţa că viaţa veşnică există, ea fiind adevărata viaţă, din această viaţă venind lumina ce luminează şi această lume. Din acest punct de vedere, ‘penitenţa este un har’, un har prin care noi ne recunoaştem păcatele, recunoaştem că avem nevoie de înnoire, de schimbare, de transformarea fiinţei noastre. […] Trebuie să spun că noi creştinii, chiar şi recent, am evitat adesea cuvântul ‘penitenţă’, care pare prea dur. Acum, în faţa atacurilor din partea lumii ce vorbesc despre păcatele noastre, vedem că puterea penitenţei este un har şi vedem cât de necesar este să facem penitenţă, să recunoaştem ce este greşit în vieţile noastre. Viaţa noastră trebuie să fie deschisă spre iertare, să ne pregătim pentru iertare, să ne lăsăm transformaţi. Durerea penitenţei, purificării şi transformării este un har deoarece este o înnoire, o lucrare a milostivirii divine.”
