„Revoluţia” Papei Benedict care schimbă chipul Bisericii

28.05.2010, Roma (Catholica) - Duminică, cu ocazia Regina coeli, 150 de mii de credincioşi s-au strâns în jurul Papei. Antonio Socci a făcut un bilanţ al ultimului „maraton” al Papei Benedict al XVI-lea, de la pelerinajul în Portugalia la Piaţa San Pietro pentru rugăciunea cu mişcările ecleziale.

– Nici un ziar nu a scăpat prilejul să sublinieze valoarea acestui gest de apropiere faţă de Papa din partea Bisericii italiene. Care a fost prima sa impresie?

– Mi s-a părut o manifestare clară a voinţei de a asculta şi de a-l urma pe Papa într-un moment atât de delicat pentru Biserică şi pentru persoana sa. Nu este atât de uşor a înţelege ceea ce Papa Benedict al XVI-lea încearcă să transmită.

– Se referă la tema păcatului? „Adevăratul duşman care trebuie temut şi de combătut”, a spus Papa Benedict al XVI-lea, „este păcatul, răul spiritual, care uneori, din păcate, îi contagiază chiar şi pe membrii Bisericii”. A spus-o şi în Portugalia.

– Da, dar există riscul să nu înţelegem preocuparea Papei. Aceasta este valabil şi pentru aceia care sunt mai sensibili şi mai legaţă faţă de persoana sa, şi mă refer la editorialul lui Giuliano Ferrara în Foglio, în care a spus – cu „autoironie” şi afecţiune – că Papa este „în afara liniei”. Din punctul său de vedere are dreptate, pentru că în faţa faptului dramatic al pedofiliei, Papa Benedict al XVI-lea nu a început să apere Biserica de atacuri, chiar dacă noi toţi am fi avut argumente bune pentru a o face.

– Atunci ce anume riscă să ne scape, după dumneavoastră?

– Papa nu a început să denunţe complotul. Dimpotrivă: Papa Benedict al XVI-lea este convins că atacurile presei au fost aproape o cale folosită de Dumnezeu pentru a purifica poporul său. A căutat şi caută să facă să se înţeleagă că Biserica nu este un partid care are nevoie să aibă dreptate; o asociaţie umană care ţine înainte de toate să demonstreze bunătatea membrilor săi. Papa are o umilinţă pe care altcineva, după un secol de orori umane, cu dificultate şi-o poate permite.

– Ce stă la baza acestei atitudini a lui Benedict al XVI-lea?

– Acest Papă, întocmai ca Papa Ioan Paul al II-lea, a putut să ceară iertare pentru că are credinţă. A dat de înţeles aceasta în scandalul pedofiliei. Biserica nu este un clan mafiot care are nevoie de tăcere: trebuie să spunem adevărul întotdeauna, chiar şi atunci când este incomod, neplăcut sau de-a dreptul umilitor. Chiar dacă ar fi fost un singur caz de pedofilie, Papa Benedict al XVI-lea ar fi plâns împreună cu victimele şi ar fi mărturisit adevărul.

– O alegere, deci, în care o anumită lume catolică (sau simpatizantă) vede o predare a armelor.

– Provocarea este nu afară, ci în interiorul lumii catolice. Comportamentul anumitor Episcopi faţă de faptele de pedofilie în anii trecuţi, în care au acţionat cu bună intenţie dar decizând să spele hainele murdare în familie, Papa l-a stigmatizat. Nu numai pentru că nu este drept faţă de victime, ci şi pentru că denotă o concepţie a Bisericii care nu are credinţă: pare că Biserica, pentru a sta în picioare, ar avea nevoie de minciuna noastră. Dar Dumnezeu – ne face Papa să înţelegem – este mai mare decât acumularea de păcate pe care noi le purtăm în interiorul Bisericii. Dumnezeu nu are nevoie de minciunile noastre, ci de ataşamentul nostru faţă de adevăr şi de convertirea noastră. Cu această smerenie Papa a învins atacurile şi chiar şi ziarele care l-au atacat, precum New York Times, au recunoscut-o.

– Călătoria în Portugalia şi scandalurile au repropus în mod inevitabil problema interpretării celui de al treilea secret de la Fatima. Profeţia, a spus Papa, nu se referă la trecut: ea nu s-a încheiat. Ce anume implică aceasta pentru modul de a concepe credinţa?

– Nu, nu aş spune că legătura era inevitabilă. A fost Papa, după aceste luni de suferinţă, cel care a decis să meargă la Fatima pentru a încredinţa Biserica în mâinile Fecioarei. Şi a fost foarte important că în unul dintre principalele discursuri ale sale a criticat excesul de atenţie care este în Biserică pentru structuri, organizare, acţiuni. Contează nu acţiunile ci credinţa, şi a reafirma aceasta este întotdeauna o revoluţie pentru că de decenii trăim într-o lume catolică aplecată spre planurile pastorale. Lipseşte, în consecinţă, percepţia că este un Altul cel care face istoria. Papa a reorientat privirea pe care ar trebui să o avem noi creştinii, mai ales în momentul încercărilor celor mai dificile, care ne sunt şi ne vor fi cerute.

– Biserica trebuie „să re-înveţe pocăinţa” şi „să accepte purificarea”, a spus Papa Benedict al XVI-lea, adăugând că „iertarea nu substituie dreptatea”. Ce vrea să însemne aceasta astăzi pentru Biserică?

– Papa a corectat fără întârziere ceea ce a fost o atitudine a foarte mulţi Episcopi timp de multe decenii, care a sfârşit prin a nu da dreptate victimelor şi prin a expune alţi tineri abuzurilor. Cine se pătează cu aceste delicte trebuie să răspundă în faţa dreptăţii lui Dumnezeu şi în faţa celei a oamenilor. Dar revoluţia Papei constă într-o profundă de-clericalizare a Bisericii.

– Adică centrul Bisericii nu este clerul, ci Isus Hristos.

– Da. Şi cine este chemat la un minister în Biserică este un slujitor. Papa are ca ţintă atitudinea tipică a unei ample părţi a clasei ecleziastice, prea înclinată să se „protejeze” pe sine convins – astfel făcând – că pune la adăpost mesajul creştin. Este o apărare care prea de multe ori nu se vede declanşată când sunt puse în discuţie adevărurile de credinţă… Clericalismul din păcate este o boală vizibilă în Biserica Catolică de astăzi şi este transversală, de la „dreapta” la „stânga”.

– Referitor la criza europeană, Papa Benedict al XVI-lea a acuzat „un dualism fals”, acela al unui pozitivism economic care crede că poate să se realizeze fără componenta morală, care aparţine însă „raţionalităţii şi pragmatismului economic”. Care este părerea dumneavoastră?

– Pe când era Cardinal, Joseph Ratzinger a publicat un studiu în care spunea că principiul lui Adam Smith, pentru care fiecare urmărind propriul interes egoist în mod automat face binele comun, era la fel de ideologic ca ideologia marxistă, pentru că leagă binele comun de un mecanism şi nu de libertate. Dezastrul financiar din 2008 şi consecinţele sale de astăzi confirmă în mod dramatic ceea ce Papa a prevăzut, adică faptul că pozitivismul economic poate într-un anumit sens să fie alăturat dezastrului comunismului. Libertatea umană nu poate să fie lăsată deoparte.

– În conformitate cu un recent raport Demos „62 % dintre italieni consideră inadecvat răspunsul Bisericii în faţa episoadelor de pedofilie” şi coboară la minim încrederea în Papa, lovit de o „cădere de credibilitate”. A scris aceasta luni, în ziarul Repubblica, Ilvo Diamanti.

– Nu mi se pare că trebuie să dăm o importanţă prea mare acestor tipuri de sondaje. Ca să spunem adevărul apoi rugăciunea Regina coeli de duminica trecută demonstrează contrariul. Adevăratul factor care este în joc este un Papă care a dat un răspuns surprinzător, atât pentru adversari cât şi pentru cei din interiorul Bisericii, unde cu greu se înţelege că smerenia şi slăbiciunea sunt în realitate o forţă. Problema este întotdeauna credinţa slăbită. Iată de ce multe persoane obişnuite, după părerea mea, au rămas dezorientată. (SCA)