Avortul: o durere interzisă şi necesitatea reconcilierii
09.07.2010, Roma (Catholica) - „Nu vă lăsaţi copleşite de descurajare şi nu abandonaţi speranţa”, spunea Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Evangelium vitae, adresându-se femeilor care au recurs la avort. „În acest sens Tatălui şi îndurării Sale voi puteţi să îi încredinţaţi cu speranţă copilul vostru. Ajutate de sfatul şi apropierea unor persoane prietene şi competente, veţi putea fi, prin mărturia voastră izvorâtă din suferinţă, printre apărătorii cei mai elocvenţi ai dreptului tuturor la viaţă”. Pentru reconcilierea durerii care deseori rămâne ascunsă pentru ani, s-a născut în SUA un program numit Rachel’s Vineyard (Via Rahelei), care prin intermediul reuniunilor, a însoţirii şi de reculegeri spirituale caută să ajute femeile care au avortat şi persoanele care au fost părtaşe la avort (partener, medic sau părinţi) la retrăirea durerii şi la vindecarea rănii provocate de această decizie.
Programul este astăzi prezent în peste 20 de ţări. Între 23 şi 25 iulie 2010 se va realiza o reculegere spirituală în Bologna. Referitor la acest apostolat de reconciliere, ZENIT a intervievat-o pe Monika Rodman Montanaro, teolog, care a lucrat la această iniţiativă în California şi este acum coordonatoarea proiectului în Italia. Pentru mulţi ani a fost voluntară în pastoraţia familiei, ocupându-se mai ales de traumele post-avort. Interviul a fost publicat pe Ercis.ro. Această iniţiativă, arată Monika Rodman Montanaro, „s-a născut în SUA în 1984. Din 1975, Episcopii din Statele Unite au început un program pastoral în favoarea vieţii, după ce avortul a fost legalizat (ianuarie 1973)… Încă de la început Episcopii din Statele Unite au susţinut puternic această iniţiativă pentru că au văzut roadele în parohii, unde aceste femei s-au convertit şi s-au angajat foarte mult în a fi o mărturie pentru alte femei”.
– Cum v-aţi dat seama că era necesară şi o reculegere de reconciliere?
– Fondatoarea acelui parcurs se numeşte Theresa Burke, psihoterapeut. La început nu se ocupa de problematica post-avort, ci conducea un grup de femei cu probleme alimentare. Vorbeau de toate: abuzuri, parteneri nepotriviţi, raporturi lesbiene. Într-o seară o femeie a vorbit despre avort şi toate au avut o reacţie foarte puternică. Şapte femei din opt au avortat, dar nu au vorbit niciodată despre aceasta.
– Pentru aceasta se vorbeşte de o durere interzisă…
– Într-adevăr. Ceea ce au trăit aceste femei este o adevărată durere. Încă de la început a fost văzută ca o durere interzisă. Nici în profesia lor nu le era permis să vorbească despre aceasta. Pentru aceasta au fost iniţiate grupuri săptămânale în care începea retrăirea durerii. Era nevoie să plângă, să permită ca lacrimile să cadă pentru că depresia şi atâtea comportamente autodistructive îşi au originea în această durere pe care o purtau în sine. Este o experienţă de moarte pentru lipsurile partenerului sau refuzul părinţilor. Există atâtea temeri care conduc la această alegere disperată. Nu este o mărturie a unei libertăţi, cum vrea să creadă lumea. Este o mărturie a lipsei de libertate. O înţelegem ascultând istoriile femeilor însăşi şi ale cuplurilor.
– Care sunt după dumneavoastră principalele traume post-avort care ies la iveală după ani sau chiar decenii de la acest fapt al „durerii interzise”?
– Când se ascultă istoria unei femei care este însărcinată şi care trebuie să decidă ce să facă, se înţelege repede că e supusă la multe presiuni, îndemnuri şi temeri. Aş spune că alegerea avortul este decisă în condiţii de teamă teribilă. Căzând pradă temerii, nu alegem bine lucrurile. Devine o alegere disperată: nu vreau să mai fiu însărcinată. Femeia care avortează trebuie să îşi suprime instinctul matern pe care îl simte în trup şi în inimă doar pentru a putea merge înainte cu această alegere disperată. Gândeşte că a duce înainte sarcina nu ar putea pune capăt acestei frici. Suprimă tot ceea ce simte şi crede, ştie că poartă înăuntrul său un copil şi că Dumnezeu este cel care îl formează în sânul său. Suprimă valorile sale pentru a merge înainte cu programul propus de alte persoane şi de cultura de azi. Ştie că este o sarcină nedorită. În inimă are un mare conflict şi la sfârşit cedează avortului.
Nu este o alegere eliberatoare, ci o cedare la o situaţie de abandon şi de presiune. Ştie că face să moară un copil, copilul său, dar trebuie să nege aceasta pentru că realitatea este foarte dureroasă, chiar dacă social este acceptabilă în multe ţări. Dacă moare oricare altul din familie, cultura înţelege că e necesară o durere, dar aceasta este o durere interzisă, ca şi subterană, care se manifestă în alte moduri: sentimentul de vină, furia contra persoanelor care au îndemnat la avort… Se manifestă în vicii ca abuzul de alcool sau de alte substanţe sau în comportamente distructive, sau mai mult în probleme alimentare şi de autopedepsire.
– Avortul conduce la multe desfaceri ale cuplurilor?
– Fără îndoială. Un prieten care lucrează pentru un tribunal din California mi-a spus: „Monika, nu pot să îţi dau detalii, dar pot să îţi spun că în cazurile de cerere de nulitate figurează mereu avorturile”. Avortul este mult legat de fenomenele sociale negative. Dorim să ajutăm cuplurile să nu se separe, să îşi preţuiască trupul, sexualitatea. Avortul este ca o bombă, ca o mină. Adesea nu explodează repede, ci după 10 sau 20 de ani. Când femeia nu mai poate nega acest fapt.
– Cum este opera de însoţire pe care o realizează „Via Rahelei”?
– Prin intermediul ascultării. Poate sunt femei practicante, poate nu mai sunt, pentru că avortul este văzut ca un păcat de neiertat. Dacă există o inimă căită, Domnul o va ierta. Poate au fost alte persoane care au ales în realitate acel avort. Există mame care îşi duc fiicele în clinică. A venit la noi o femeie a cărei mamă voia ca ea să avorteze, iar aceasta a fugit. După două săptămâni, mama a obligat-o să avorteze şi ea a cedat. Noi invităm nu doar mama care a avortat, ci şi pe cei care au consiliat-o sau au constrâns-o să facă avortul. Căutăm să vindecăm rănile în inima individuală. Totul este gestionat de o echipă, cu prezenţa unui psiholog, a unui preot şi a altor membri laici. Adesea ceilalţi membri ai echipei sunt femei şi bărbaţi care au trecut prin experienţa avortului şi au făcut un discernământ pentru a putea ajunge la alte persoane care poartă în sine aceste răni.
– Ce rod aduce acest apostolat?
– Faptul că aceste femei, odată reconciliate, devin apostoli pentru alte femei, apostoli în favoarea vieţii, pentru că spun: „Nu o lua pe acea cale, m-a costat mult. Dă naştere acestui copil pe care l-ai conceput, eu sunt lângă tine”. Devin apostoli ai femeilor care trebuie să se decidă asupra unei sarcini, apostoli ai Divinei Îndurări. Este un lucru foarte frumos. Acesta e un câmp foarte fertil.
– Există vreo istorie care v-a atins în mod particular?
– O femeie de 43 de ani care a avortat cu 10 ani în urmă. Apoi s-a născut fetiţa sa şi mi-a spus: „Această realitate m-a făcut să înţeleg ce am făcut”. Ea a fost diagnosticată cu o depresie post-partum, dar nimeni nu a întrebat-o dacă ea avortase. Acum doreşte să facă o reculegere cu soţul său. Noi încurajăm femeile căsătorite să meargă în cuplu, chiar dacă soţul nu este tatăl copilului avortat. Aceasta este o demonstraţie despre cum această femeie a îngropat această amintire care apoi s-a declanşat, făcând să se redeschidă acest soi de „vulcan de durere”.
– Cum se face că o femeie care a avortat şi care se simte departe de Biserică acum caută în valorile Evangheliei reconcilierea sa?
– Noi căutăm să uşurăm întâlnirea cu Cristos Milostivul, cu acel Isus care poate a rămas un pic departe. Cu Divina Îndurare. Dorim să favorizăm întâlnirea cu inima îndurătoare a Bisericii şi o facem în echipă. Nu este doar preotul, ci şi psihologul, femeia care a avortat în trecut… Împreună suntem Trupul lui Cristos. Medicul Divin lucrează prin intermediul fiecăruia. Un psiholog catolic înţelege că inima este cea care trebuie vindecată. În final, Cristos este cel care vindecă.
