Prietenia cu Isus este centrul unei vieţi fericite
06.10.2010, Vatican (Catholica) - Exemplul Sf. Gertruda, o călugăriţă din secolul al XIII-lea, ne oferă mult mai mult decât o lecţie de istorie, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea. Mărturia ei ne arată că centrul unei vieţi fericite este prietenia cu Isus. Sfântul Părinte a continuat miercuri, 6 octombrie 2010, seria de audienţe generale dedicate unor călugăriţe din Evul Mediu. El şi-a condus din nou ascultătorii la mănăstirea din Helfta, de data aceasta pentru a vorbi mai pe larg despre o sfântă pe care a menţionat-o în audienţa de miercurea trecută despre Sf. Matilda.
Audienţa de miercurea aceasta a fost despre Sf. Gertruda cea Mare (1256-1301 sau 1302), „singura femeie din Germania care are apelativul de ‘Mare’, prin statura culturală şi evanghelică”. Sfântul Părinte a rezumat viaţa şi profunzimea spirituală a sfintei, subliniind elemente precum acela că „nu se ştie nimic nici despre părinţi nici despre locul de naştere”, dar că Gertruda a acceptat această dezrădăcinare timpurie ca un dar de la Cristos. Ea relata cuvintele Domnului: „Am ales-o ca locuinţă a mea pentru că îmi aflu bucuria ca tot ceea ce este vrednic de iubire în ea să fie opera mea… Tocmai pentru acest motiv eu am îndepărtat-o de toate rudele sale, adică pentru ca nimeni să nu o iubească din motive de consangvinitate şi eu să fiu singurul motiv al afecţiunii care i se poartă”.
Gertruda a fost extrem de inteligentă, fiind încredinţată mănăstirii de la vârsta de 5 ani pentru educaţie şi formare. Papa a remarcat: „are un caracter puternic, hotărât, imediat, impulsiv; adesea spune că este neglijentă; recunoaşte defectele sale, cere cu umilinţă iertare. Cu umilinţă cere sfat şi rugăciuni pentru convertirea sa. Există trăsături ale temperamentului său şi defecte care o vor însoţi până la sfârşit, aşa încât uimeşte unele persoane care se întreabă cum de Domnul o îndrăgeşte atât de mult”. Rezultatele ei la învăţătură au făcut-o să se remarce între celelalte surori din mănăstire, deoarece era „tenace în a-şi consolida cultura în diferite domenii”.
În timpul Adventului din anul 1280, începe însă să simtă dezgust faţă de realizările pământeşti, înţelegând vanitatea lor, şi tulburarea nu îi dispare până când Domnul nu o luminează prin intermediul unei viziuni în care un tânăr „o conduce să depăşească încurcătura de spini care oprimă sufletul ei, luând-o de mână”. În acea viziune, Gertruda l-a recunoscut „pe Cel care pe Cruce ne-a mântuit cu sângele Său, pe Isus. Citând din biografia ei, Papa a prezentat convertirea ei, în care, „cu lectura asiduă şi atentă a tuturor cărţilor sacre pe care le putea avea sau procura, umplea inima sa cu cele mai utile şi dulci fraze din Sfânta Scriptură”.
Ea s-a dedicat la „a scrie şi a răspândi adevărul cu claritate şi simplitate, har şi putere de convingere, slujind cu iubire şi fidelitate Biserica, aşa încât să fie utilă şi plăcută teologilor şi persoanelor evlavioase”. Din păcate, cea mai mare parte a acestor scrieri s-au pierdut. Episcopul Romei şi-a încheiat reflecţia despre Sf. Gertruda arătând că „acestea nu sunt numai lucruri din trecut, istorice, ci existenţa Sf. Gertruda rămâne o şcoală de viaţă creştină, de cale dreaptă, şi ne arată că centrul unei vieţi fericite, al unei vieţi adevărate, este prietenia cu Isus, Domnul. Şi această prietenie se învaţă în iubirea faţă de Sfânta Scriptură, în iubirea faţă de liturgie, în credinţa profundă, în iubirea faţă de Maria, în aşa fel încât să fie cunoscut tot mai real Dumnezeu însuşi şi astfel fericirea adevărată, ţinta vieţii noastre”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
