Rapiditate şi rigoare în cauza de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea (I)
17.01.2011, Roma (Catholica) - Acurateţe, scrupulozitate, profesionalitate: acestea sunt modalităţile prin care a fost realizat itinerarul cauzei de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea. Dacă, pe de o parte, beatificarea lui vine în timp record, pe de altă parte nu s-au făcut concesii în procedurile prevăzute de normativa canonică. A fost vorba numai de o linie preferenţială – acordată de însuşi Papa Benedict al XVI-lea – care a permis să se accelereze timpii. De fapt, între moartea Papei Ioan Paul al II-lea şi celebrarea de beatificare de la 1 mai vor trece şase ani şi 29 de zile. Desigur, pentru poporul lui Dumnezeu sfinţenia Papei Wojtyla nu a fost pusă niciodată în discuţie. Şi tocmai faima de sfinţenie şi faima semnelor au fost cele care au însoţit şi susţinut întregul itinerar procesual. Este ceea ce explică în acest interviu dat pentru L’Osservatore Romano Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor. Vă oferim prima parte din interviul apărut în traducere pe Ercis.ro.
– Această cauză s-a încheiat aproape în timp record. Rapiditatea nu a fost în dauna rigorii şi acurateţei, nu atât procedurale, cât mai ales în posibila judecată a unui personaj complex?
– Este adevărat că a fost foarte rapidă cauza, însă a avut două facilitări. Prima a fost faptul că Papa Benedict al XVI-lea a acordat imediat dispensa de la cei cinci ani de aşteptare stabiliţi. Deci cauza a început aproape imediat după moartea Papei Ioan Paul al II-lea. A doua a fost un fel de linie preferenţială: având derogarea, cauza a fost fără o listă de aşteptare în faţă, motiv pentru care a putut să înainteze fără impedimentul altor proceduri aflate în desfăşurare. Acurateţea, care a fost maximă, s-a unit cu o mare atenţie, un mare profesionalism din partea postulaturii în pregătirea aşa-numitei Positio cu privire la exercitarea eroică a virtuţilor şi cu privire la viaţă, şi în pregătirea răspunsurilor la eventuale obiecţii. Toate acestea au fost îndeplinite cu mare scrupulozitate de către postulatură, motiv pentru care la 19 decembrie 2009 Papa a putut să semneze decretul despre virtuţile eroice.
A început apoi examinarea minunii, care fusese deja depozitată în Congregaţie, chiar dacă nu se putea trece la examinarea ei fără a fi fost asigurat înainte decretul despre eroismul virtuţilor. Minunea a fost studiată cu mare atenţie, aş spune cu stare de nervozitate, şi pentru că asupra ei exista o mare presiune mediatică. Medicii, fie francezi, fie italieni, nu au grăbit în nici un fel timpii şi au supus totul la o aprofundare atentă. Am lăsat aceeaşi libertate consultării noastre medicale, pentru ca experţii să poate acţiona după conştiinţa lor şi după ştiinţa lor. La rândul său, postulatura a răspuns mereu cu promptitudine la solicitările noastre. Neavând în faţă alte cauze, am avut imediat acces fie la consultarea medicală, fie la cea a teologilor şi fie la consultarea obişnuită a Episcopilor şi a Cardinalilor. Rapiditatea cauzei nu a fost în dauna nici a acurateţei itinerarului procedural, nici a profesionalităţii în prezentarea personajului. De altfel, faima de sfinţenie era atât de răspândită şi constatată încât misiunea noastră a fost uşurată.
– Recunoaşterea minunii a avut loc în mod liniar sau a fost contrastată?
– A avut loc în mod liniar, după etapele şi dinamica acestor proceduri. Asupra părerilor specialiştilor şi ale oamenilor de ştiinţă din consultarea medicală Congregaţia nu intervine, ci le respectă în totalitate. După calea liberă din partea consultării medicale s-a trecut la examinarea consultanţilor teologi şi apoi, în sfârşit, la consultarea obişnuită a Cardinalilor şi a Episcopilor.
– Care a fost minunea?
– În mod specific este vorba de vindecarea de boala Parkinson a surorii franceze Marie Simon Pierre Normand, călugăriţă din Institutul Micilor Surori ale maternităţilor catolice. Boala i-a fost diagnosticată în anul 2001 de medicul curant şi apoi de alţi specialişti. Sora a primit îngrijirile respective, care, desigur, în loc să o vindece îi atenuau în parte durerile. La vestea morţii Papei Wojtyla, sora Marie şi surorile din institut au început să invoce mijlocirea lui pentru vindecare. La 2 iunie 2005, obosită şi împovărată de dureri, călugăriţa a manifestat superioarei intenţia de a fi scutită de munca profesională de infirmieră. Însăşi superioara a invitat-o să se încreadă în mijlocirea Papei Ioan Paul al II-lea şi să se roage. Sora a petrecut o noapte liniştită. La trezire s-a simţit vindecată. Dispăruseră durerile şi nu simţea nici o înţepenire în articulaţii. Era ziua de 3 iunie 2005, solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sora Marie a întrerupt imediat tratamentele şi a mers la medicul curant care a constatat vindecarea.
– Călugăriţa vindecată miraculos era bolnavă de Parkinson, aceeaşi boală cu a Papei Ioan Paul al II-lea. Ce lectură teologică putem da acestei coincidenţe?
– Şi eu am observat corelaţia. Şi chiar sora a făcut aceasta. Atunci când a murit Papa Ioan Paul al II-lea, sora Marie a fost foarte zdruncinată văzând că a murit chiar de boala pe care o avea ea. Şi s-a gândit că probabil Pontiful răposat ar fi putut să o ajute cunoscând gravitatea bolii.
– În timpul procesului toţi martorii interpelaţi au fost unanimi în evidenţierea virtuţilor lui Karol Wojtyla sau au existat voci disonante?
– Prin drept, prin practică şi chiar conform normativei noastre, postulatorul trebuie să interogheze fie martorii favorabili, fie martorii contrari. Din acest punct de vedere, postulatura a făcut o lucrare bună pentru a împrăştia toate umbrele. Aşa cum am spus în cuvântul meu la deschiderea la Studium, munca postulatorilor este extrem de serioasă şi trebuie să fie făcută în manieră scrupuloasă, pentru că desfăşoară o formă deosebită de colaborare cu Papa în magisteriul său obişnuit.
