Papa Ioan Paul al II-lea, „un polonez care a fost universal”
30.04.2011, Roma (Catholica) - Beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea va fi un mare eveniment pentru Polonia, dar şi pentru restul lumii, pentru că acest Pontif a ştiut să conjuge o mare iubire faţă de patria sa cu o deschidere universală. Aceasta afirmă, în această a treia şi ultimă parte a interviului acordat la începutul lunii aprilie Agenţiei Zenit, publicat în română de InfoSapientia.ro, Mons. Slawomir Oder, postulatorul cauzei de beatificare a Papei Karol Wojtyla. Celebrarea de la 1 mai 2011 nu pune capăt muncii Mons. Oder, pentru că, aşa cum a explicat Agenţiei Zenit, are mandatul Cardinalului vicar Agostino Vallini şi pentru a pregăti canonizarea.
– Acum vă simţiţi „şomer” sau continuaţi cauza de canonizare cu o minune deja recunoscută?
– Aşa cum am spus, această muncă de postulatură se adaugă la alte lucruri, de aceea în mod absolut nu cred că rămân şomer. Oricum da, acum este în desfăşurare toată pregătirea evenimentului beatificării care, desigur, are implicată şi figura postulatorului pentru unele aspecte. Însă mandatul care mi-a fost acordat de Cardinalul vicar este acela pentru procesul de beatificare şi de canonizare. Aceasta înseamnă că etapa beatificării a fost obţinută; acest prim moment este făcut, însă procesul continuă până la împlinirea sa cu canonizarea.
– Referitor la beatificare, în ce mod se poate pregăti pentru acest eveniment un creştin care vrea să participe?
– Acest timp care ne-a fost dat, precum şi tot timpul procesului de beatificare, pentru mine personal a fost un timp de exerciţii spirituale, care mi-a permis să aprofundez atât motivele credinţei mele cât şi entuziasmul răspunsului meu la chemarea Domnului de a deveni preot, pentru că a fost o întâlnire splendidă cu un exemplu de un preot împlinit, deplin, fericit, care şi-a dăruit viaţa pentru Cristos şi pentru Biserică. Şi cred că acel timp pe care noi îl avem la dispoziţie acum este acela care, din fericire, coincide cu Postul Mare, de aceea să facem drumul nostru spiritual, drumul nostru de convertire, drumul nostru de aprofundare a credinţei şi a iubirii faţă de Cristos, pentru a trăi cu adevărat o experienţă deosebită la Paştele Domnului care, într-un fel, va fi prelungit în acest eveniment de beatificare, pentru că până la urmă, Paştele Domnului este punctul de referinţă pentru viaţa tuturor creştinilor, trebuind să se realizeze în viaţa fiecăruia dintre noi. Încheierea vieţii creştine este acel Paşte fericit, tocmai obţinerea sfinţeniei, ajungerea în cer. Putem spune atunci că anul acesta, cu adevărat, avem norocul să trăim Postul Mare privind la Paştele Domnului. Este un splendid martor al acestui Paşte.
– S-a vorbit despre această moştenire spirituală a Sfântului Părinte care este milostivirea, dar se defineşte puţin ce anume este milostivirea şi cum o înţelegea el…
– Sunt multe intervenţiile lui care se referă tocmai la acest aspect al milostivirii, al mărinimiei, al capacităţii de a imita măreţia iubirii lui Dumnezeu care se apleacă asupra omului slab şi fragil. Afirma că iertarea – şi acest lucru l-a spus în scrisoarea pe care se gândea să o publice, scrisoarea deschisă către Ali Agca după atentat, şi care după aceea nu a fost publicată – este fundamentul oricărui progres adevărat al societăţii umane. Milostivirea, în mod esenţial, înseamnă înţelegere faţă de slăbiciune, capacitate de iertare. Înseamnă şi angajarea de a nu irosi harul pe care îl dă Domnul, ci de a produce cu propria viaţă roadele vrednice ale celui care a fost graţiat şi îmbrăcat de milostivirea lui Dumnezeu.
– Deci vedea în iertare şi un instrument politic sau motorul istoriei?
– În mod absolut da, pentru că avea o viziune creştină despre istorie, teologică, în care nu totul poate fi redus numai la un simplu calcul economic sau politic, în care elementul umanităţii, compasiunea, înţelegerea, căinţa, iertarea, primirea, solidaritatea, iubirea devin elementele fundamentale pentru a face o adevărată politică a lui Dumnezeu.
– Polonia s-a simţit orfană când ne-a părăsit. Acum când ne este redat ca fericit, va fi vreun impact asupra Bisericii poloneze?
– Cu siguranţă. Pentru Polonia a fost o piatră de hotar şi este un moment foarte puternic, foarte important, însă Papa Ioan Paul al II-lea nu este un fenomen polonez. Lucrul extraordinar, care m-a uimit foarte mult, este că unul dintre elementele de fascinaţie ale Papei Ioan Paul al II-lea era faptul că nu îi era ruşine să vorbească despre patria lui, despre propria istorie, să folosească propria limbă, să se identifice şi cu religiozitatea populară din Polonia, să vorbească despre conaţionalii săi. Ei bine, acel om care atât de puternic simţea apartenenţa la propria naţiune a ştiut să fie şi un dar pentru alţii, şi Papa Ioan Paul al II-lea este un dar pentru omenire. Nu numai Polonia a plâns – s-a bucurat mai întâi şi după aceea a plâns -, este suficient să ne gândim la Mexic, şi nu numai… la lumea întreagă! A devenit cu adevărat un dar pentru omenire. Măreţia lui este tocmai aceasta. Deşi a rămas în propria identitate, a ştiut să dea o respiraţie universală. Probabil pentru că era atât de autentic în iubirea sa faţă de patrie a ştiut să dea şi un stimulent puternic pentru ca fiecare să îşi poată recunoaşte propria identitate, propria istorie, propriile rădăcini şi, într-un fel, să poarte înlăuntrul realităţii omenirii, a Bisericii, această bogăţie, pentru a crea o calitate nouă, a ne simţi cu toţii fii ai lui Dumnezeu, a ne simţi cu toţii fraţi.
Al doilea aspect, care se referă chiar la Polonia, şi care a fost pentru mine foarte edificator, este că în momentul alegerii Papei Benedict al XVI-lea, credincioşii polonezi din Piaţa San Pietro – şi veniseră mulţi la înmormântare, rămânând apoi, pentru că în aceşti ani pentru noi, polonezii, Roma devenise ca pentru Papa Ioan Paul al II-lea într-un fel a doua patrie – au strigat „Viva il Papa” („Trăiască Papa”) în italiană şi în poloneză. Acest lucru într-adevăr m-a făcut să înţeleg cum a crescut şi s-a maturizat credinţa acestor oameni, a acestei Biserici, alături de acest mare Papă care a ştiut să trăiască propriul minister cu o personalitate atât de puternică, atât de carismatică, şi în acelaşi timp a ştiut să dea valoare justă ministerului său ca Petru, Vicar al lui Cristos. Iată, el nu mai este, dar este Biserica, este Petru, este noul Papă, un Papă german.
– A privit vreodată cineva cu neîncredere decizia Papei Ioan Paul al II-lea de a institui Ziua Mondială a Tineretului, datorită situaţiilor de promiscuitate care se puteau crea între tineri?
– Nu era neîncredere nici din partea Papei nici din partea tinerilor care gândeau încă în mod învechit. El gândea în mod foarte modern. Era un preot care simţea. El însuşi a spus acest lucru, că darul este un mister, că preotul nu trebuie să caute să fie la modă pentru că este mereu la modă, este mereu actualizat, pentru că un preot îl reprezintă pe Cristos, şi Cristos este acelaşi întotdeauna. Aşadar adevărata noutate pe care o poartă un preot este Cristos. Şi el a ştiut să convoace aceşti tineri tocmai mizând pe noutatea care este Cristos.
– Apoi i-a culcat în coridoarele de la Consiliul Pontifical pentru Laici, pentru că nu era loc pentru a-i primi pe tineri la prima ZMT în anul 1985; cu sacii de dormit pe parchet, sub fresce…
– Cine s-ar fi gândit vreodată la o revoluţie de acel gen? Dar acest lucru se vedea din prima zi, de la începutul pontificatului, când a ridicat crucea, împotriva oricărui protocol, când s-a apropiat de oameni, împotriva oricărei tradiţii. Deja se vedea această noutate a lui în ziua alegerii, când de la balcon, în afară de binecuvântare, a şi vorbit după aceea. Să ne imaginăm tulburarea!
– Tinerii care nu l-au cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea ne vor întreba ce transmitem despre el?
– Cred că tinerii din generaţia Papei Ioan Paul al II-lea vor trebui de acum să vorbească fiilor lor despre acel tată, pentru că efectiv figura Papei Wojtyla pentru acea generaţie întrupa paternitatea. Era un tată, l-au iubit, s-au certat cu el. Îmi amintesc, cred că era în Mexic, de o întâlnire în care Papa a ţinut un dialog cu tinerii şi a spus: „Renunţaţi la bogăţie?”, iar ei: „Da, renunţăm!”; „Renunţaţi la putere?”, iar ei: „Da, renunţăm!”; şi iarăşi: „Renunţaţi la sex?”, şi „Nu, aceasta nu!”, au strigat ei.
