LC: Istoria Adoraţiei Euharistice (I)
10.05.2011, SUA (Catholica) - „Creşterea fenomenală a devoţiunii faţă de prezenţa reală a lui Cristos în Preasfânta Euharistie a pus în încurcătură un număr nu tocmai mic de persoane sincere. Au devenit frecvente asociaţiile pentru Adoraţie Nocturnă, grupurile de Adoraţie Perpetuă, asociaţiile de credincioşi la nivel naţional care promovează vizitarea organizată Preasfântului Sacrament, Orele Sfinte petrecute în faţa tabernacolului, expunerea lunară, săptămânală şi chiar zilnică a Preasfintei Euharistii în bisericile şi capelele de pretutindeni. Ce înseamnă toate acestea? Reprezintă o nouă formă de pietate excentrică sau se întemeiază pe doctrina catolică autentică, având la bază stânca solidă a revelaţiei creştine?”
În acest context, tema unuia dintre articolele numărului pe luna aprilie 2011 al revistei Lumea Catholica o constituie „Istoria Adoraţiei Euharistice”, articol semnat de John A. Hardon SJ şi tradus de Ecaterina Hanganu. În această primă parte a unui material mai amplu, care va continua şi în numerele următoare ale revistei, este prezentată această istorie mai întâi „Din timpurile apostolice până în Evul Mediu timpuriu”, şi apoi „De la Berengarius la Sf. Francisc de Assisi”. „Credinţa în prezenţa reală, fizică, a lui Isus în Euharistie s-a dezvoltat pornind de la învăţăturile evangheliştilor şi ale Sf. Paul. Ei au arătat clar Bisericii apostolice faptul că speciile euharistice sunt literalmente Isus Cristos, care Îşi continuă misiunea Sa salvifică în lume. Au explicat acest lucru în special Sf. Evanghelist Ioan şi Sf. Paul”.
„Sub impactul acestei credinţe, primii pustnici păstrau Euharistia în chiliile lor… Scopul imediat al acestei păstrări era acela de a le permite sihaştrilor să se împărtăşească. Dar în acelaşi timp, ei erau cu adevărat conştienţi de ceea ce înseamnă prezenţa reală, tratând-o astfel cu cel mai mare respect şi păstrând-o cu sfinţenie alături de ei – nu doar ca să o aibă la îndemână. Şi nu numai că păstrau Sacramentul în chiliile lor, dar îl şi purtau asupra lor când mergeau dintr-un loc în altul”. O altă practică a acestei perioade este ritualul fermentum, care datează din anul 120 dC: „se referea la o părticică din pâinea euharistică (uneori cufundată în potir) transportată de un Episcop al unei Dieceze la Episcopul altei Dieceze. Acesta din urmă trebuia să consume speciile la următoarea Sfântă Liturghie solemnă, ca un semn al unităţii dintre Biserici. Deja în secolul al II-lea dC, Papii trimiteau Euharistia Episcopilor ca o garanţie a unităţii în credinţă şi ocazional, Episcopii făceau acelaşi lucru pentru preoţii lor”.
„După Conciliul din Niceea (325), ştim că Euharistia începe să fie păstrată în bisericile mânăstirilor. Motivul imediat era păstrarea ei pentru bolnavi şi muribunzi, dar şi pentru ceremonia fermentum. În mod natural a fost recunoscut însă caracterul ei sacru, iar locul unde se păstra era la adăpost de atingerea profană. De la începuturile vieţii în comunitate, aşadar, Preasfântul Sacrament a devenit parte integrantă în structura bisericii unei mânăstiri… Este interesant de menţionat faptul că una dintre primele referiri sigure la păstrarea Preasfântului Sacrament se găseşte în viaţa Sf. Vasile (+379). Se spune că Sf. Vasile a împărţit pâinea euharistică în trei părţi când a celebrat în mânăstire Sfânta Liturghie. El a consumat o parte, pe cea de a doua a dat-o călugărilor, iar pe a treia a aşezat-o într-un porumbel de aur atârnat deasupra altarului”.
„Spre sfârşitul secolului al XI-lea, istoria Adoraţiei Euharistice intră într-o nouă etapă. Până atunci, prezenţa reală era considerată o certitudine absolută în credinţa catolică, şi păstrarea Preasfintei Euharistii era o practică obişnuită în bisericile catolice, inclusiv în capelele şi oratoriile comunităţilor religioase. Dar iată că o revoluţie avea să lovească dintr-odată Biserica, atunci când Berengarius (999-1088), arhidiacon din Angers (Franţa), a negat în mod public prezenţa reală şi fizică a lui Cristos în speciile pâinii şi vinului… Dezbaterea a devenit atât de serioasă încât Papa Grigore al VII-lea i-a ordonat lui Berengarius să retracteze sub semnătură totul. Acest credo avea să facă istorie în teologie. A fost prima declaraţie oficială în care Biserica a consfinţit în mod definitiv ceea ce crezuse dintotdeauna”.
„Odată cu această profesiune de credinţă, în Bisericile Europei a început ceea ce poate fi descris ca Renaşterea Euharistică. S-au instituit procesiuni cu Preasfântul Sacrament; au fost prescrise şi legiferate acte de adoraţie; a fost încurajată vizitarea lui Cristos în tabernacol; chiliile călugărilor aveau ferestre către biserică, astfel încât să le permită acestora să vadă şi să facă adoraţie în faţa tabernacolului… Începând din secolul al XI-lea, devoţiunea faţă de Preasfântul Sacrament păstrat în tabernacol a devenit tot mai răspândită în lumea catolică, iar dezvoltarea progresivă a devoţiunii s-a făcut sub conducerea membrilor ordinelor călugăreşti, bărbaţi şi femei”. Toate acestea au culminat cu instituirea sărbătorii Corpus Cristi de către Papa Urban al IV-lea, în secolul al XIII-lea. „Papa nu a făcut decât să scoată în evidenţă încă o dată iubirea lui Cristos care doreşte să rămână cu noi în mod fizic până la sfârşitul timpului”.
