Lupta pentru a obţine binecuvântarea lui Dumnezeu
26.05.2011, Vatican (Catholica) - Rugăciunea cere încredere şi apropiere de un Dumnezeu care doreşte să ne binecuvânteze, deşi rămâne misterios şi pare inaccesibil, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în cadrul audienţei generale din Piaţa San Pietro, de miercuri, 25 mai 2011, în care a continuat să privească spre Sfânta Scriptură pentru a oferi învăţătura lui despre rugăciune. De data aceasta s-a inspirat din pasajul din Geneză 32,22, în care Iacob se luptă cu Dumnezeu, „un text care nu e uşor de interpretat, dar care este important pentru viaţa noastră de credinţă şi de rugăciune”. Sfântul Părinte a reamintit istoria lui Iacob – care îi furase fratelui său geamăn dreptul de primul născut şi luase prin înşelăciune binecuvântarea tatălui său. Refugiat la o rudă de departe, când este gata acum să se întoarcă în ţinutul natal, pentru a se reîntâlni cu fratele său, Iacob „este agresat pe neaşteptate de un necunoscut cu care luptă toată noaptea”.
„Tocmai această luptă corp la corp… devine pentru el o experienţă singulară cu Dumnezeu”. Pontiful a explicat: „Textul nu specifică identitatea agresorului; foloseşte un termen ebraic care indică la modul general ‘un om’, ‘unul, cineva’; deci este vorba de o definiţie vagă, nedeterminată, care în mod voit îl menţine pe asaltator în mister… Numai la sfârşit, când lupta s-a terminat şi acel ‘cineva’ a dispărut, numai atunci Iacob îl va numi şi va putea spune că a luptat cu Dumnezeu. Papa a arătat că episodul se desfăşoară „în întuneric”, nu doar identitatea asaltatorului fiind ascunsă, ci şi mersul luptei. „Citind textul, cu greu se poate stabili care din cei doi combatanţi reuşeşte să învingă; verbele folosite sunt adesea fără subiect explicit, iar acţiunile se desfăşoară în mod aproape contradictoriu, astfel încât atunci când se crede că unul dintre cei doi domină, acţiunea următoare contrazice imediat acest lucru şi îl prezintă pe celălalt ca învingător”.
Iacob îi cere adversarului său binecuvântarea; atunci rivalul, în loc să facă aceasta, îl întreabă pe Iacob care este numele lui. „Aici lupta ia o cotitură importantă. De fapt, a cunoaşte numele cuiva implică un fel de putere asupra persoanei, pentru că numele conţine, în mentalitatea biblică, realitatea cea mai profundă a individului, îi dezvăluie secretul şi destinul. A cunoaşte numele înseamnă deci a cunoaşte adevărul celuilalt şi acest lucru permite dominarea lui”. Aşadar, când Iacob îşi dezvăluie numele, capitulează într-un anumit fel în faţa celuilalt. „Însă în acest gest de capitulare şi Iacob este în mod paradoxal învingător, pentru că primeşte un nume nou, împreună cu recunoaşterea victoriei din partea adversarului, care îi spune: ‘Nu te vei mai numi Iacob, ci Israel, pentru că ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai învins'”.
Papa Benedict al XVI-lea a explicat că în ebraică, numele Iacob amintea de „începuturile problematice” ale acestuia, şi de verbul „a înşela, a lua locul cuiva”. „Ei bine, acum, în luptă, patriarhul îi revelează opozantului său, într-un gest de încredinţare şi de capitulare, propria realitate de înşelător, de unul care a luat locul altuia; însă celălalt, care este Dumnezeu, transformă această realitate negativă într-una pozitivă: Iacob înşelătorul devine Israel, îi este dat un nume nou care marchează o nouă identitate. Dar şi aici, relatarea menţine duplicitatea sa voită, pentru că semnificaţia cea mai probabilă a numelui Israel este ‘Dumnezeu este puternic, Dumnezeu învinge'”. Aşadar, Iacob a învins, „însă noua sa identitate, primită de la adversarul însuşi, afirmă şi mărturiseşte victoria lui Dumnezeu”.
„Atunci când Iacob îl va întreba la rândul său pe adversarul său care îi este numele, acesta va refuza să-l spună, dar se va revela într-un gest incontestabil, dăruind binecuvântarea sa. Acea binecuvântare pe care patriarhul a cerut-o la începutul luptei îi este acum acordată. Şi nu este binecuvântarea obţinută cu înşelăciune, ci aceea dăruită gratuit de Dumnezeu, pe care Iacob poate să o primească pentru că acum este singur, fără protecţie, fără viclenii şi înşelăciuni. Se încredinţează neputincios, acceptă să se predea şi mărturiseşte adevărul despre sine însuşi. Astfel, la sfârşitul luptei, după ce a primit binecuvântarea, patriarhul poate în sfârşit să îl recunoască pe celălalt, pe Dumnezeul binecuvântării”. Papa Benedict al XVI-lea a spus că relatarea luptei lui Iacob „devine astfel pentru credincios un punct de referinţă pentru a înţelege relaţia sa cu Dumnezeu, care în rugăciune îşi are exprimarea maximă”.
„Rugăciunea cere încredere, apropiere, într-un simbolic ‘corp la corp’ nu cu un Dumnezeu duşman, adversar, ci cu un Domn al binecuvântării care rămâne mereu misterios, care pare inaccesibil. Pentru aceasta autorul sacru foloseşte simbolul luptei, care implică forţă sufletească, perseverenţă, tenacitate în a obţine ceea ce se doreşte. Şi dacă obiectul dorinţei este relaţia cu Dumnezeu, binecuvântarea Sa şi iubirea Sa, atunci lupta nu va putea decât să culmineze în dăruirea de sine lui Dumnezeu, în recunoaşterea propriei slăbiciuni, care învinge tocmai atunci când ajungem să ne încredinţăm în mâinile milostive ale lui Dumnezeu”.
