Familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor (I)
27.05.2011, Bucureşti (Catholica) - În contextul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, Patriarhia Română şi Comunitatea Sant”Egidio au organizat la Palatul Patriarhiei din Bucureşti conferinţa internaţională „Să convieţuim într-o perioadă de criză – familia lui Dumnezeu, familia omului, familia popoarelor”. Evenimentul s-a bucurat de o participare la nivel înalt: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Andrea Ricardi, fondatorul Comunităţii Sant’Egidio, părintele Nicolae Achimescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, Eminenţa Sa, Paul Poupard, Cardinal al Sfântului Scaun al Bisericii Catolice, părintele Vasile Răducă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, Monseniorul Leon Lemmens, Episcop auxiliar de Mechelen-Bruxelles, părintele George Militaru, de la Sectorul Social-filantropic al Episcopiei Române Ortodoxe din Italia, Adrian Nicolae Lemeni, secretar de stat pentru Culte, Monseniorul Marco Gnavi, directorul Oficiului Ecumenism şi Dialog Interreligios al Diecezei din Roma, Ilie Bădescu, profesor la Facultatea de Sociologie din Bucureşti.
Au fost prezentate poziţiile teologice ale celor două Biserici despre rolul şi valoarea familiei, precum şi abordarea problemelor şi ameninţărilor la care aceasta este supusă din cauza secularismului şi culturii individualiste care domină societatea modernă. Basilica.ro a publicat fragmente din prelegerile personalităţilor participante la conferinţă. Cităm în continuare din intervenţia lui Andrea Ricardi, fondatorul Comunităţii Sant”Egidio: „Eu cred, aşa cum spunea Papa Paul al VI-lea, că noi, creştinii, suntem experţi în umanitate. În cartea Facerii scrie că Dumnezeu privind omul a spus: ‘Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem ajutor potrivit pentru el’. Omul era viu, dar îi lipsea ceva vital, o tovarăşă de viaţă şi o tovărăşie. Este scris în cromozomii speciei umane faptul că singurătatea nu este un lucru bun. În acea profunzime a fiinţei sale, uneori banalizată în interpretările naturii, omul posedă ceva profund care rămâne, în ciuda drumului istoric şi cultural milenar pe care-l parcurge. ‘Nu este bine ca omul să fie singur’, este înscris în ochii copilului care îşi caută mama, în privirea adolescentului însetat de prietenie, în iubirea unui tânăr pentru o fată, în bucuria căsătoriei, în compania prieteniei, se vede în ochii bătrânului sau bolnavului abandonat. În cromozomii omului există refuzul singurătăţii, exprimat în teama de întuneric, de deşert sau în bucuria de a fi împreună. Strigă plin de entuziasm Eclesiastul: ‘Mai fericiţi sunt doi laolaltă decât unul fiindcă au plată bună pentru lucrul lor, căci dacă unul cade, îl scoală prietenul său, dar vai de cel singur, care nu este cel de-al doilea ca să-l ridice’. Singurătatea este astăzi marea suferinţă a lumii noastre, a celor bogaţi şi a celor săraci. Singurătatea îi face pe oameni neputincioşi în a face binele şi face ca răul să fie mai dureros.”
„De-a lungul istoriei noastre, şi mă gândesc la prietenia plină de solidaritate cu săracii a Comunităţii Sant’Egidio, am întâlnit numeroase chipuri marcate de experienţa singurătăţii. Este greu pentru bătrâni să trăiască singuri. Toţi au avut o istorie de familie, dar la un moment dat rămân singuri. Bătrânii în societatea noastră nu sunt consideraţi binecuvântaţi pentru că au o viaţă lungă. Se crede exact invers decât în concepţia Bibliei, contrar visului dintotdeauna al umanităţii: să trăiască cât mai mult timp. Se pare că anii lungi sunt un blestem, un blestem pentru că suntem singuri şi într-adevăr singurătatea este blestemul cel mai mare. Singurătatea înseamnă a fi fără familie. Este greu să trăim fără familie când suntem copii. Un caz extrem întâlnit în Africa: copiii unei mame care moare de SIDA, chiar dacă se nasc sănătoşi în urma tratamentului administrat mamei însărcinate, dacă aceasta moare sunt condamnaţi la moarte. Când suntem copii, singuri murim. Un alt caz: o femeie dacă este singură cu greu acceptă o sarcină şi un copil de crescut, astfel se nasc numeroase experienţe dureroase de avort. Şi totuşi mare parte a istoriei occidentale este concepută ca eliberare de legături, legături cu ceilalţi, cu familia, de responsabilitatea faţă de celălalt. Legăturile au ajuns să însemne şi o înrobire a sferei subiective a individului, o autoritate parentală violentă, oprimarea impusă de conformismul social, o Biserică dominatoare. Individul burghez se emancipează de orice comunitate şi descoperă eliberarea în singurătate. Aceasta este istoria europeană a eliberării, de la Iluminism la societăţile liberale. Sartre scrie: ‘Infernul sunt ceilalţi’.”
