Papa îndeamnă la corectarea fraternă
05.09.2011, Castel Gandolfo (Catholica) - Există un anumit grad de „coresponsabilitate” în viaţa creştină, care priveşte şi corectarea fraternă şi rugăciunea comună în armonie. A subliniat aceasta duminică, 4 septembrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea, la recitarea rugăciunii Angelus împreună cu pelerinii reuniţi la amiază în curtea interioară a Palatului apostolic din Castel Gandolfo. La sfârşit, Papa a binecuvântat deschiderea Congresului Euharistic Naţional la Ancona, pe coasta italiană a Mării Adriatice, unde Pontiful se va duce duminica viitoare, 11 septembrie, pentru a prezida fazele conclusive ale evenimentului euharistic. Vă oferim discursul Papei, după traducerea realizată de Radio Vatican.
Iubiţi fraţi şi surori,
Lecturile Liturghiei acestei duminici converg asupra temei iubirii fraterne în comunitatea credincioşilor, care îşi are izvorul în comuniunea Preasfintei Treimi. Apostolul Paul afirmă că toată Legea lui Dumnezeu îşi află plinătatea în iubire, astfel că în raporturile noastre cu alţii, cele zece porunci şi orice alt precept se rezumă în aceasta: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (cf. Romani 13,8-10). Textul evanghelic, luat din capitolul 18 al Evangheliei lui Matei, dedicat vieţii comunităţii creştine, ne spune că iubirea fraternă presupune şi responsabilitate reciprocă, conform căreia dacă fratele meu se face vinovat faţă de mine, eu trebuie să arăt dragoste faţă de el şi, înainte de toate, să îi vorbesc personal, arătându-i că ceea ce a spus sau a făcut nu este bine. Acest mod de a acţiona se cheamă corectare fraternă: ea nu este o reacţie la ofensa îndurată, ci este pornită din iubirea pentru frate. Sfântul Augustin comentează: „Acela care te-a jignit, ofensându-te, şi-a provocat lui însuşi o gravă rană, şi tu nu te îngrijeşti de rana fratelui tău?… Tu trebuie să uiţi ofensa pe care ai primit-o, nu rana unui frate al tău” (Discorsi 82,7).
Şi dacă fratele nu mă ascultă? Isus indică în Evanghelia de astăzi o procedură treptată: mai întâi întoarce-te şi vorbeşte-i împreună cu alte două sau trei persoane, pentru a-l ajuta mai bine să îşi dea seama de ceea ce a făcut; dacă, cu toate acestea, el respinge încă observaţia, trebuie să îl spui comunităţii; şi dacă nu ascultă nici de comunitate, trebuie să îl facă să perceapă despărţirea pe care el însuşi a provocat-o, separându-se de comuniunea Bisericii. Toate acestea arată că există o coresponsabilitate pe drumul vieţii creştine: fiecare, conştient de propriile limite şi defecte, este chemat să accepte corectarea fraternă şi să îi ajute pe alţii prin această slujire specială.
Un alt rod al iubirii în comunitate este acordul în rugăciune. Spune Isus: „Dacă doi dintre voi, pe acest pământ, se vor înţelege să ceară vreun lucru, îl vor primi de la Tatăl meu care este în ceruri. Căci unde doi sau trei se adună în numele meu, acolo sunt eu în mijlocul lor” (Matei 18,19-20). Rugăciunea personală este desigur importantă. mai mult, indispensabilă, dar Domnul asigură prezenţa sa în comunitatea care – deşi foarte mică – este unită şi unanimă, deoarece ea reflectă însăşi realitatea lui Dumnezeu Unul şi Întreit, comuniune desăvârşită de iubire. Origene spune că „trebuie să practicăm această simfonie” (Comentariu la Evanghelia lui Matei 14,1), adică această armonie în interiorul comunităţii creştine. Trebuie să ne exercităm atât în corectarea fraternă, care cere multă umilinţă şi simplitate a inimii, cât şi în rugăciune, pentru ca să se înalţe la Dumnezeu dintr-o comunitate cu adevărat unită în Cristos. Să cerem toate acestea prin mijlocirea Mariei Preasfinte, Mama Bisericii şi a Sfântului Grigore cel Mare, Papă şi Învăţător, pe care ieri, 3 septembrie, l-am amintit în Liturghie.
