Interviu luat Papei la bordul avionului în zborul spre Berlin
22.09.2011, Berlin (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a ajuns astăzi în Germania, unde va sta până duminică în cadrul primei vizite sale de stat în ţara sa natală (a mai fost în 2005 şi 2006, invitat pastoral). Ca de obicei, în avion a fost însoţit de un grup de jurnalişti: 68 mai exact, dintre care peste 20 germani. În Germania peste 4.000 de jurnalişti sunt acreditaţi pentru a transmite evenimentul. Redăm în cele ce urmează dialogul avut de Sfântul Părinte cu jurnaliştii, la bordul avionului, după traducerea publicată de pr. Mihai Pătraşcu pe Ercis.ro.
– Sanctitate, permiteţi-ne – la început – o întrebare foarte personală. Cât de mult se mai simte german Papa Benedict al XVI-lea? Şi care sunt aspectele din care Dvs încă vă mai daţi seama cât de mult – sau cât mai puţin – vă influenţează originea dumneavoastră germană?
– Holderlin a spus: „Mai mult decât orice face naşterea” şi acest lucru desigur că îl simt şi eu. Eu m-am născut în Germania şi rădăcina nu poate să fie, nici nu trebuie să fie tăiată. Am primit formarea mea culturală în Germania, limba mea este germana şi limba este modul în care spiritul trăieşte şi acţionează şi toată formarea mea culturală a avut loc acolo! Atunci când mă ocup de teologie, fac aceasta pornind de la formarea interioară pe care am primit-o în universităţile germane şi din păcate trebuie să admit că eu continui încă să citesc mai multe cărţi în germană decât în alte limbi. Pentru aceasta, în modul meu de a fi, faptul de a fi german este foarte puternic. Apartenenţa la istoria sa, cu măreţia sa şi slăbiciunile sale, nu poate şi nu trebuie să fie ştearsă.
Însă pentru un creştin se adaugă altceva; cu botezul el se naşte din nou, se naşte într-un popor nou care este compus din toate popoarele, un popor care cuprinde toate popoarele şi toate culturile şi căruia acum îi aparţine cu adevărat, fără ca să îşi piardă astfel originea sa naturală. Apoi, când se asumă o responsabilitate mare, ca în cazul meu, care am responsabilitatea supremă în acest nou popor, este evident că mă întruchipez tot mai mult în el. Rădăcina devine un copac care se extinde în diferite direcţii şi faptul de a aparţine acestei mari comunităţi a Bisericii Catolice, unui popor compus din toate popoarele, devine tot mai viu şi profund, forjează întreaga existenţă fără a renunţa cu aceasta la trecut. Deci aş spune că originea rămâne, rămâne cultura, rămâne desigur şi iubirea deosebită şi responsabilitatea deosebită, dar inserată şi lărgită în apartenenţa mai mare, în „civitas Dei”, cum ar spune Augustin, în poporul tuturor popoarelor în care toţi suntem fraţi şi surori.
– Sfinte Părinte, în ultimii ani a existat în Germania o creştere a numărului de plecări din Biserică, în parte şi din cauza abuzurilor comise asupra minorilor de către membrii ai clerului. Care este sentimentul dumneavoastră cu privire la acest fenomen? Şi ce aţi spune celor care vor să părăsească Biserica?
– Înainte de toate să distingem motivaţia specifică a acelora care se simt scandalizaţi de aceste crime care au devenit cunoscute în aceste ultime timpuri. Eu pot înţelege că, în lumina acestor informaţii, mai ales dacă sunt apropiate de persoanele proprii, unul poate să spună: „Aceasta nu mai este Biserica mea. Biserica era pentru mine forţă a umanizării şi a moralizării. Dacă reprezentanţii Bisericii fac contrariul, nu mai pot trăi cu această Biserică”. Aceasta este o situaţie specifică. În general motivaţiile sunt multiple în contextul secularizării societăţii noastre. De obicei, aceste plecări din Biserică sunt ultimul pas dintr-un lanţ lung de îndepărtare. În acest context mi se pare important să ne întrebăm, să reflectăm: „De ce sunt în Biserică? Sunt în Biserică precum într-o asociaţie sportivă, o asociaţie culturală etc., unde găsesc interesele mele şi dacă nu mai găsesc răspuns ies, sau a fi în Biserică este un lucru mai profund?”
Eu aş spune, este important de recunoscut că a fi în Biserică nu înseamnă a face parte dintr-o asociaţie ci a fi în năvodul Domnului care pescuieşte peşti buni şi răi din apele morţii spre pământurile vieţii. Se poate întâmpla ca în acest năvod să fiu aproape tocmai de peştii răi şi simt aceasta, însă rămâne adevărat că nu sunt acolo pentru aceştia sau pentru aceia, ci sunt pentru că este năvodul Domnului care este un lucru diferit de toate asociaţiile umane, un năvod care atinge fundamentul fiinţei mele. Vorbind cu aceste persoane, cred că trebuie mers la rădăcina problemei: ce este Biserica? Ce este diversitatea? Pentru ce sunt în Biserică, deşi există scandaluri şi umanităţi teribile? Şi astfel să se reînnoiască specificul acestui a fi în Biserică al poporului din toate popoarele, care este poporul lui Dumnezeu şi astfel să se înveţe să se suporte şi scandalurile şi să se lucreze împotriva acestor scandaluri tocmai fiind în acest mare năvod al Domnului.
– Nu este pentru prima dată când grupuri de persoane se manifestă împotriva venirii Dvs într-o ţară. Relaţia Germaniei cu Roma era în mod tradiţional critică, în parte chiar şi în ambientul catolic. Temele controversate sunt cunoscute de mult timp: prezervativul, Euharistia, celibatul. Înainte de călătoria dumneavoastră, chiar şi parlamentari şi-au asumat poziţii critice. Dar şi înainte de călătoria dumneavoastră în Marea Britanie atmosfera nu părea prietenească şi apoi lucrurile au ajuns la bun sfârşit. Cu ce sentimente mergeţi acum în vechea Dvs patrie şi vă veţi adresa germanilor?
– Înainte de toate, aş spune că este ceva normal ca într-o societate liberă şi într-un timp secularizat să existe poziţii împotriva vizitei Papei. Este corect să îşi exprime această contrarietate a lor: face parte din libertatea noastră şi trebuie să luăm act că secularismul şi chiar opoziţia împotriva catolicismului în societăţile noastre este puternică. Atunci când aceste opoziţii se manifestă în mod civil, nu este nimic de spus împotrivă. Pe de altă parte este adevărat şi că există atâta aşteptare şi atâta iubire faţă de Papa. În Germania există diferite dimensiuni ale acestei opoziţii: vechea opoziţie dintre cultura germanică şi romanică, contrastele din istorie, apoi suntem ţara Reformei, care a accentua iar aceste contraste. Însă există şi un mare consens faţă de credinţa catolică, o convingere crescândă că avem nevoie de convingere, de o forţă morală în timpul nostru. Avem nevoie de o prezenţă a lui Dumnezeu în acest timp al nostru. Astfel, împreună cu opoziţia, pe care o consider naturală şi de aşteptat, există atâţia oameni care mă aşteaptă cu bucurie, care aşteaptă o sărbătoare a credinţei, un a fi împreună şi aşteaptă bucuria de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi împreună în viitor, conştientizând că Dumnezeu ne ţine de mână şi ne arată drumul. Pentru aceasta merg cu bucurie în Germania mea şi sunt fericit să duc mesajul lui Cristos în ţara mea.
– O ultimă întrebare. Sfinte Părinte, veţi vizita la Erfurt vechiul convent al reformatorului Martin Luther. Creştinii evanghelici şi catolicii în dialog cu ei se pregătesc să comemoreze al cincilea centenar al Reformei. Cu ce mesaj, cu ce gânduri vă pregătiţi pentru întâlnire? Călătoria dumneavoastră trebuie să fie văzută şi ca un gest fratern faţă de fraţii şi surorile despărţiţi de Roma?
– Atunci când am acceptat invitaţia la această călătorie pentru mine era evident că ecumenismul cu prietenii noştri evanghelici trebuia să fie un punct puternic şi central al acestei călătorii. Noi trăim într-un timp de secularism, aşa cum am spus deja, în care creştinii împreună au misiunea de a face prezent mesajul lui Dumnezeu, mesajul lui Cristos, de a face posibil să se creadă, de a merge înainte cu aceste mari idei, adevăruri. De aceea, a fi toţi împreună, catolici şi evanghelici, reprezintă un element fundamental pentru timpul nostru, chiar dacă instituţional nu suntem perfect uniţi şi chiar dacă rămân probleme mari, probleme în fundamentul credinţei în Cristos, în Dumnezeu trinitar şi în om ca imagine a lui Dumnezeu. Suntem uniţi, şi a arăta aceasta lumii şi a aprofunda această unitate este esenţial în acest moment istoric.
De aceea sunt foarte recunoscător prietenilor noştri protestanţi, fraţi şi surori, care au făcut posibil un semn foarte semnificativ: întâlnirea în mănăstirea în care Luther a început drumul său teologic, rugăciunea în biserica unde a fost hirotonit preot şi discuţia împreună despre responsabilitatea noastră de creştini în acest timp. Sunt foarte fericit că pot arăta astfel această unitate fundamentală, că suntem fraţi şi surori şi lucrăm împreună pentru binele umanităţii, anunţând vestea cea bună a lui Cristos, a lui Dumnezeu care are o faţă umană şi care vorbeşte cu noi.
