Este posibil să crezi dar să nu fii practicant?

01.11.2011, San Paolo (Catholica) - Este posibil să crezi dar să nu fii practicant? Această întrebare şi-a pus-o Mons. Murilo S. R. Krieger, SCJ, Arhiepiscop de Sao Salvador da Bahia, Brazilia, oprindu-se într-un articol asupra unei fraze care este repetată adesea: „Atunci când, într-o întâlnire între prieteni, conversaţia se învârte în jurul unor teme religioase, este des întâlnit să spună careva, cu naturaleţe şi siguranţă: ‘Cred dar nu sunt practicant!’ Este o afirmaţie ce pare atât de bine formulată, atât de logică, încât în general nimeni nu o contestă”.

„Mai mult decât o afirmaţie izolată, această idee conform căreia putem crede fără a pune în practică ceea ce credem este atât des întâlnită încât în multe ambiente a devenit deja o mentalitate”, a observat el. Pentru Mons. Krieger, „justificarea acestui comportament variază de la persoană la persoană”: „unii abandonează practica religioasă din cauza dezamăgirii provocate de un lider al comunităţii; alţii, fără a-şi da seama, au abandonat încetul cu încetul viaţa de credinţă – a trecut atâta timp de când nu au mai citit Cuvântul lui Dumnezeu, de când nu s-au mai rugat şi nu au mai mers la Liturghia duminicală încât, atunci când îşi dau seama de acest lucru, şi-au organizat propria viaţă astfel încât nu mai este loc pentru exprimările religioase”. Alte persoane, în schimb, „îşi cunosc atât de superficial propria religie încât au abandonat-o fără să îşi pună prea multe întrebări”, după cum sunt şi din aceia „care cer Botezul pentru copiii lor ca simplu act social”.

„Este posibil să crezi fără să fii practicant?”, a întrebat Arhiepiscopul brazilian. „Anumite persoane renunţă la practica religioasă afirmând că doresc să caute mai multă autenticitate. Spun că nu le plac normele şi riturile, că preferă o religie ‘mai spirituală’, fără structuri”. După părerea lui, aceste persoane „uită că suntem fiinţe umane, nu îngeri”. „Îngerii nu au nevoie de semne, gesturi şi cuvinte pentru a relaţiona între ei”. „Noi, dimpotrivă, folosim chiar trupul nostru ca mijloc de comunicare. Traducem sentimentele noastre printr-un surâs sau o strângere de mână, un cuvânt sau o palmă peste spate; dorim să ne reunim cu familia în zilele de sărbătoare şi telefonăm unui prieten pentru a-i face urări în ziua lui de naştere; dăruim un trandafir mamei noastre şi suntem încântaţi de gestul copilului care îşi deschide braţele pentru a-l întâmpina pe tatăl care vine acasă”.

„Cum putem atunci să relaţionăm cu Dumnezeu doar cu limbajul îngerilor, pe care nici măcar nu îl cunoaştem?”, s-a întrebat Arhiepiscopul. „Credinţa ne introduce în familia fiilor lui Dumnezeu”, a subliniat el. „În ea, este fundamentală practicarea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Familia noastră creştină are o istorie, o tradiţie bogată şi celebrări foarte frumoase. Poate că unii nu le înţeleg. Înainte însă de a le ignora pur şi simplu, sau, mai rău, de a le dispreţui, nu ar fi mai productiv să încerce să le cunoască, să pătrundă semnificaţia lor şi să le descopere valoarea?”

Pentru Arhiepiscopul de Sao Salvador da Bahia, „nu se poate dori o credinţă fără gesturi cu scuza de a căuta mai multă autenticitate”. „Tatăl ceresc, atunci când a dorit să ne demonstreze iubirea Lui, a ţinut cont de modul nostru de a fi, de a gândi şi de a acţiona. Mai mult decât să îşi exprime ‘spiritual’ iubirea Lui, a concretizat-o: ni l-a trimis pe Fiul Său, care a locuit între noi”. „‘Cred dar nu sunt practicant’. Credinţa (‘cred’) şi viaţa (‘practica’) nu pot fi separate. Prin însăşi natura lor, trebuie să fie unite. O credinţă fără fapte este moartă; faptele, chiar şi cele de pietate, fără credinţă devin goale”, a concluzionat el.