Papa despre parabola talanţilor
13.11.2011, Vatican (Catholica) - Mii de pelerini s-au reunit duminică, 13 noiembrie 2011, la ora prânzului, în Piaţa San Pietro, pentru a recita rugăciunea Angelus împreună cu Papa Benedict al XVI-lea. În alocuţiunea sa, Episcopul Romei a comentat pe scurt parabola talanţilor propusă la Evanghelia Liturghiei duminicale. După recitarea rugăciunii mariane, Pontiful a adresat saluturi în diferite limbi, între care în franceză, germană şi poloneză. Vă oferim textul alocuţiunii după traducerea realizată de Radio Vatican.
Iubiţi fraţi şi surori,
Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică – penultima din anul liturgic – ne avertizează în legătură cu caracterul provizoriu al existenţei pământeşti şi ne invită la o trăi ca un pelerinaj, ţinând privirea îndreptată spre ţintă, spre acel Dumnezeu care ne-a creat şi, deoarece ne-a făcut pentru sine (cf. Sf. Augustin, Confesiuni 1,1), este destinul nostru ultim şi sensul trăirii noastre. Trecere obligatorie pentru a ajunge la aceasta realitate definitivă este moartea, urmată de judecata finală. Apostolul Paul aminteşte că „ziua Domnului va veni ca un hoţ, în puterea nopţii” (1Tesaloniceni 5,2), adică fără preaviz. Conştiinţa întoarcerii glorioase a Domnului Isus ne stimulează la a trăi într-o atitudine de vigilenţă, aşteptând manifestarea Sa în amintirea constantă a primei Sale veniri.
În renumita parabolă a talanţilor – reprodusă de evanghelistul Matei (cf. 25,14-30) – Isus povesteşte despre trei servitori cărora stăpânul, în momentul plecării într-o lungă călătorie, le încredinţează propriile bunuri. Doi dintre ei se comportă bine, deoarece fac să rodească dublu bunurile primite. Al treilea, în schimb, ascunde banul primit într-o groapă. Întors acasă, stăpânul cere socoteală servitorilor despre ceea ce le încredinţase şi, în timp ce îi laudă pe primii doi, rămâne dezamăgit de al treilea. Acel servitor care a ţinut ascuns talantul, fără să îl valorifice, a greşit în calculele sale: s-a comportat ca şi cum stăpânul său nu ar trebui să se mai întoarcă, ca şi cum nu ar fi venit o zi în care i-ar fi cerut socoteală de purtarea sa. Cu această parabolă, Isus doreşte să îi înveţe pe ucenici să folosească bine darurile Sale: Dumnezeu cheamă pe fiecare om la viaţă şi îi dă talanţi, încredinţându-i în acelaşi timp o misiune de îndeplinit. Ar fi o nechibzuinţă a considera că aceste daruri ni se cuvin, aşa cum a renunţa la folosirea lor ar însemna a nu urmări scopul propriei existenţe.
Comentând această pagină evanghelică, Sf. Grigore cel Mare arată că Domnul face să nu lipsească nimănui darul carităţii sale, al iubirii. El scrie: „De aceea este necesar, fraţii mei, să aveţi toată grija în păzirea carităţii, în orice acţiune pe care trebuie să o împliniţi” (Omilie sui Vangeli, 9,6). Şi după ce precizează că adevărata caritate constă în a-i iubi atât pe prieteni cât şi pe duşmani, adaugă: „dacă unuia îi lipseşte această virtute, pierde orice bun pe care îl are, este privat de talantul primit şi este aruncat afară, în întuneric” (ibidem). Iubiţi fraţi, să primim invitaţia la vigilenţă, la care de multe ori ne cheamă Scripturile! Ea este atitudinea celui care ştie că Domnul se va întoarce şi va dori să vadă în noi roadele iubirii Sale. Caritatea este binele fundamental pe care nimeni nu poate să nu îl fructifice şi fără de care orice alt dar este zadarnic (cf. 1Corinteni 13,3). Dacă Isus ne-a iubit până la a-şi da viaţa pentru noi (cf. 1Ioan 3,16), cum am putea să nu îl iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi să ne iubim din inimă unii pe alţii (cf. 1Ioan 4,11). Numai practicând caritatea vom putea participa şi noi la bucuria Domnului nostru. Fecioara Maria să ne fie învăţătoare de vigilenţă activă şi bucuroasă în drumul spre întâlnirea cu Dumnezeu.
