Pr. Cantalamessa explică răspândirea largă a creştinismului

07.12.2011, Vatican (Catholica) - Răspunzând la apelul Sfântului Părinte pentru o reînnoită implicare în evanghelizare, pr. Raniero Cantalamessa, OFMCap, în prima sa predică din Adventul din anul 2011, a explicat ce anume a permis creştinismului să devină religia cea mai răspândită din lume. Creştinismul primelor secole a crescut cu forţa proprie. Predicatorul Casei Papale a amintit că „nu exista nici un ‘braţ secular’ care să îl sprijine; convertirile nu sunt determinate de avantaje externe, materiale sau culturale; a fi creştini nu este o cutumă sau o modă, ci o alegere împotriva curentului, adesea cu riscul vieţii. În anumite privinţe, este situaţia care s-a creat din nou astăzi în diferite părţi ale lumii”.

Odată depăşită bariera care îi despărţea pe evrei de neamuri, „Evanghelia are de acum în faţa sa întreaga lume, deşi pentru moment această lume este limitată, în cunoaşterea oamenilor, la bazinul mediteranean şi la graniţele imperiului roman”. Predicarea şi mărturia apostolilor a fost atât de eficientă şi convingătoare încât „pe la sfârşitul secolului al III-lea, credinţa creştină a pătruns practic în fiecare strat al societăţii, are de acum o literatură proprie în limba greacă şi una, chiar dacă la începuturi, în limba latină; are o solidă organizare internă; începe să construiască edificii tot mai încăpătoare, semn al numărului crescut de credincioşi”. Persecuţiile au scos în evidenţă „forţa de acum de nesuprimat a credinţei creştine”, iar „Constantin nu face decât să ia act de noul raport de forţe. Nu el impune poporului creştinismul, ci poporul îi impune lui creştinismul”.

Cum a fost însă posibil ca „un mesaj născut într-un colţ întunecat şi dispreţuit al imperiului, între persoane simple, fără cultură şi fără putere”, să se extindă în mai puţin de trei secole la toată lumea cunoscută pe atunci, „subjugând cultura foarte rafinată a grecilor şi puterea imperială a Romei”? „Între diferitele motive ale succesului unii insistă asupra iubirii creştine şi a exercitării active a carităţii”, dar potrivit pr. Cantalamessa, „Isus a dat El însuşi, cu anticipare, o explicaţie a răspândirii Evangheliei Sale” şi de la ea trebuie să pornească orice nou efort misionar: „Cu ce să asemănăm Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui” (Marcu 4,30-32).

Învăţătura pe care ne-o dă Isus Cristos cu această parabolă „este că Evanghelia Sa şi însăşi persoana Sa este ceea ce există mai mic pe pământ, pentru că nu există nimic mai mic şi mai slab decât o viaţă care se sfârşeşte într-o moarte pe cruce. Şi totuşi acest mic ‘grăunte de muştar’ este destinat să devină un copac imens, astfel încât să primească între ramurile sale toate păsările care se refugiază acolo. Aceasta înseamnă că toată creaţia, absolut toată, va merge să găsească refugiu acolo”. Pr. Cantalamessa a susţinut că „faptul pe care istoricii începuturilor nu îl înregistrează sau căruia îi dau importanţă mică este certitudinea de neclintit pe care creştinii de atunci, cel puţin cei mai buni dintre ei, o aveau cu privire la bunătatea şi victoria finală a cauzei lor”.

„‘Puteţi să ne ucideţi, dar nu ne puteţi dăuna’, spunea martirul Iustin judecătorului roman care îl condamna la moarte. În final, această certitudine liniştită a asigurat victoria şi a convins autorităţile politice despre inutilitatea eforturilor pentru a suprima credinţa creştină”. De acest lucru este nevoie mai mult astăzi: „a trezi din nou în creştini, cel puţin în cei care intenţionează să se dedice operei de reevanghelizare, certitudinea intimă a adevărului a ceea ce vestesc… Trebuie să ne debarasăm de orice sentiment de neputinţă şi de resemnare. Este adevărat, avem în faţa noastră o lume închisă în secularismul său, îmbătată de succesele tehnicii şi de posibilităţile oferite de ştiinţă, refractară faţă de vestirea evanghelică. Dar oare era mai puţin singură pe sine şi mai puţin refractară faţă de Evanghelie lumea căreia îi apăreau primii creştini?”