Trebuie să ne aplecăm pentru a-l întâlni pe Dumnezeu în umilinţa unui Prunc
25.12.2011, Vatican (Catholica) - O apariţie: în sfârşit, Dumnezeu are un chip. Dacă în întreg Vechiul Testament, Domnul a vorbit oamenilor şi ei şi l-au imaginat şi reprezentat în toate modurile posibile, Naşterea lui Isus Cristos în Betleem a schimbat radical această situaţie. „Apparuit”: acesta este cuvântul, luat din versiunea latină a primei lecturi (Tit 3,4) a Vigiliei Solemnităţii Naşterii, asupra căruia s-a oprit Papa Benedict al XVI-lea la începutul predicii sale din noaptea zilei de sâmbătă, 24 decembrie 2011, din Bazilica San Pietro.
„S-a arătat. A ieşit din lumina inaccesibilă în care locuieşte. El însuşi a venit în mijlocul nostru. Aceasta era pentru Biserica din vechime marea bucurie a Crăciunului: Dumnezeu a apărut”, a spus Sfântul Părinte. În timpul precreştin, a observat apoi Papa, oamenii se temeau că „Dumnezeu nu ar fi cu totul bun”. În Pruncul tocmai născut din Fecioara Maria, însă, omenirea a putut constata că „Dumnezeu este pură bunătate”. „Şi astăzi, persoanele care nu mai reuşesc să îl recunoască pe Dumnezeu în credinţă se întreabă dacă ultima putere care întemeiază şi susţine lumea este într-adevăr bună, sau dacă răul nu este la fel de puternic şi originar ca binele şi frumosul, pe care în clipe luminoase îl întâlnim în cosmosul nostru”.
Naşterea Domnului, aşadar, ne pune în faţa unui minunat paradox: „Un Prunc, în toată slăbiciunea Sa, este Dumnezeu puternic. Un Prunc, în toată sărăcia şi dependenţa sa, este Tată pentru totdeauna”. Acest Prunc este exact contrariul violenţei care afectează lumea: „Tu, Dumnezeul puternic, ai apărut ca Prunc şi ni te-ai arătat ca Acela care ne iubeşte şi prin care iubirea va învinge. Şi ne-ai făcut să înţelegem că, împreună cu Tine, trebuie să fim făcători de pace. Iubim faptul că Tu eşti Prunc, nonviolenţa Ta, dar suferim datorită faptului că violenţa durează în lume şi astfel Te rugăm şi: arată puterea Ta, o, Dumnezeule. În acest timp al nostru, în această lume a noastră, fă ca toiegele călăului, hainele de război tăvălite în sânge şi încălţămintea purtată în învălmăşeala luptei să fie arse, astfel încât pacea Ta să învingă în această lume a noastră”.
Sfântul Părinte a făcut apoi referire la prima iesle amenajată de Sf. Francisc la Greccio, în 1223. Meritul sfântului patron al Italiei a fost acela de a fi descoperit „cu o profunzime cu totul nouă umanitatea lui Isus”. „Fiul lui Dumnezeu ca Prunc, ca adevărat Fiu al omului – acest lucru a atins profund inima sfântului din Assisi, transformând credinţa în iubire. ‘S-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu’: această frază a Sf. Paul căpăta astfel o profunzime complet nouă. În Pruncul din ieslea din Betleem, ca să spunem aşa, Dumnezeu poate fi atins şi poate fi mângâiat”. Crăciunul este o „sărbătoare a inimii”, dar „toate acestea nu au nimic sentimentalist… Francisc îl iubea pe Pruncul Isus pentru că în acest fapt de a fi prunc i-a devenit clară umilinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit sărac. Fiul Său s-a născut în sărăcia grajdului. În Pruncul Isus, Dumnezeu a devenit dependent, nevoiaş de iubirea persoanelor umane, în măsură să ceară iubirea lor – a noastră”.
„Astăzi Crăciunul a devenit o sărbătoare a magazinelor, ale căror lumini orbitoare ascund misterul umilinţei lui Dumnezeu, care ne invită la umilinţă şi la simplitate. Să îl rugăm pe Domnul să ne ajute să străbatem cu privirea faţadele luminoase din acest timp ajungând să găsim în spatele lor pe Prunc în ieslea din Betleem, pentru a descoperi astfel adevărata bucurie şi adevărata lumină”. Papa a evidenţiat apoi o particularitate a Bazilicii Naşterii din Betleem, a cărei poartă centrală este înaltă de doar un metru şi jumătate: „Intenţia era probabil de a proteja mai bine biserica împotriva eventualelor asalturi, dar mai ales de a evita ca să se intre călare în casa lui Dumnezeu… Mi se pare că în aceasta se manifestă un adevăr mai profund, de care dorim să ne lăsăm atinşi în această Noapte sfântă: dacă dorim să îl găsim pe Dumnezeul apărut ca Prunc, atunci trebuie să coborâm de pe calul raţiunii noastre ‘iluminate’. Trebuie să depunem falsele noastre certitudini, mândria noastră intelectuală, care ne împiedică să percepem apropierea lui Dumnezeu… Trebuie să ne aplecăm, să mergem în mod spiritual, ca să spunem aşa, pe jos, pentru a putea intra prin uşa credinţei şi a-l întâlni… pe Dumnezeul care se ascunde în umilinţa unui Prunc abia născut”.
Celebrarea euharistică din noaptea Crăciunului a fost precedată de Oficiul Lecturilor. Un diacon a dezvelit statuia Pruncului Isus, aşezată ca de obicei înaintea Altarului Confesiunii. Intrarea Sfântului Părinte, însoţit de Cardinalii concelebranţi, a fost salutată cu iluminarea totală a Bazilicii. După cântecul Gloria, clopotele Bazilicii au început să bată, şi Garda Elveţiană a îngenunchiat. La sfârşitul Sfintei Liturghii, Sfântul Părinte s-a îndreptat spre iesle pentru a aşeza imaginea Pruncului; în acelaşi timp, un grup de copii reprezentând şase ţări diferite au adus flori Pruncului Isus tocmai venit pe lume. Alături de imaginea Pruncului a fost aşezată Evanghelia: un gest simbolic pentru Naşterea Domnului, în care Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup.
