Interviu cu un convertit de la iudaism (I)

27.02.2012, Ierusalim (Catholica) - Părintele David Neuhaus s-a născut într-o familie ebraică şi, încă la vârstă tânără, s-a convertit la creştinism. În colaborare cu Ajutorarea Bisericii care Suferă, Mark Riedemann l-a intervievat pentru Where God Weeps (Acolo unde Dumnezeu plânge), pe părintele Neuhaus, vicar al patriarhiei latine de Ierusalim pentru catolicii de limbă ebraică. Traducerea făcută de pr. Mihai Pătraşcu a apărut pe InfoSapientia.ro, de unde o preluăm în două părţi. Astăzi prima parte.

– Părinte, aţi crescut într-o familie ebraică. Aţi primit acolo o profundă educaţie religioasă?

– Am primit ceea ce s-ar putea defini o educaţie ebraică tradiţională. M-au trimis la o şcoală ebraică diurnă, o şcoală minunată. Dacă aş avea copii, i-aş trimit să studieze acolo şi acum. Şi aşa am fost educaţi în tradiţia ebraică acasă. Părinţii mei erau foarte deschişi şi nu foarte practicanţi.

– Cum percepeaţi Dvs creştinismul în acel moment?

– Era o problemă foarte complexă. Părinţii mei sunt refugiaţi din Germania nazistă şi aşa am crescut cu conştiinţa foarte puternică a istoriei. Desigur, istoria este un loc în care evreii şi creştinii se întâlnesc într-o interacţiune destul de traumatică. Însă în acelaşi timp, părinţii mei sunt foarte deschişi şi foarte cordiali şi astfel acest mesaj al traumelor istoriei a fost echilibrat cu o deschidere faţă de vecinii noştri.

– V-aţi convertit la creştinism la vârstă tânără. Ce anume v-a inspirat să luaţi în considerare convertirea la creştinism?

– La vârsta de 15 ani, ajungând pentru prima dată în Israel, am făcut cunoştinţă cu una din marile figuri spirituale din acel moment la Ierusalim, o soră ortodoxă rusă, care era abatesa unui convent şi numele său era Maica Barbara.

– Credeţi că era chiar din nobilimea rusă?

– Da, era o contesă, un membru al aristocraţiei ruseşti şi prin intermediul ei l-am întâlnit pe Isus Cristos. Era o femeie, care în momentul în care am întâlnit-o avea deja 89 de ani, paralizată, incapabilă să se mişte din patul ei, dar strălucitoare cu bucuria lui Cristos şi acest lucru m-a uimit. Nu am mers ca să o întâlnesc pentru că eram interesat de creştinism, ci mai degrabă pentru că eram interesat de istoria rusă şi întâlnirea cu ea a fost cu adevărat o întâlnire cu Isus Cristos. Nu eram foarte credincios în acel moment şi religia nu mă interesa deloc, dar ceea ce a atras atenţia mea a fost marea bucurie cu care vorbea despre toate şi era o bucurie care m-a determinat să o întreb: „Pentru ce Dumneavoastră sunteţi aşa de bucuroasă? Aveţi 89 de ani, nu puteţi merge, nu vă puteţi mişca, trăiţi într-o minusculă cămăruţă rece. Ce anume Vă face aşa de fericită?” Şi asta a determinat-o la rândul ei să îşi mărturisească credinţa. Acest lucru pur şi simplu m-a cucerit, m-a capturat. Pasul intermediar, desigur, a fost să mă întorc acasă şi să povestesc părinţilor mei că am întâlnit-o pe Maica Barbara şi prin intermediul ei pe acel om, pe Isus.

– Care a fost reacţia lor?

– Părinţii mei erau şocaţi. Mă trimiseseră în Israel. Nu se aşteptau ca fiul lor evreu, trimis la o şcoală ebraică în Israel, să se întoarcă vorbind despre Isus şi în timpul conversaţiei am făcut promisiunea că voi aştepta zece ani. Aveam numai cincisprezece ani. Am spus: „Voi aştepta până la vârsta de 25 de ani. Dacă acest lucru va fi încă adevărat atunci când voi avea vârsta aceea, voi veţi accepta”; şi ei au fost imediat de acord. Cred că s-au gândit: „Creşte şi va depăşi”. Şi de fapt au acceptat şi acum am un raport foarte, foarte strâns cu părinţii mei. Ceea ce s-a întâmplat în perioada intermediară a fost o tentativă de pactiza tot mai mult cu ceea ce implica asta; a crede în Isus şi apoi, lent dar inevitabil, a încerca integrarea în Trupul său, în Biserică.

– Ce anume implică asta?

– În primul şi în primul rând, ca evreu, implica să caut să înfrunt într-un fel temele foarte dure şi dificile ale relaţiilor ebraico-creştine în istorie, să fiu atras de Biserica catolică din cauza tentativei Bisericii de a înfrunta această istorie, un drum pentru a cere iertare şi un drum spre reconciliere. Biserica Ortodoxă, în special de tradiţie bizantină, mă atrăgea enorm, estetic îmi plac mult liturgia şi cântările, este frumos, dar ceea ce am găsit în Biserica Catolică romană era o adevărată tentativă de a asuma responsabilitatea noastră ca trup istoric în istoria lumii. Persoana care a deschis poarta a fost papa Ioan al XXIII-lea. Voinţa sa de a convoca un Conciliu şi de a trata aceste teme foarte, foarte dificile referitoare la responsabilitatea noastră faţă de istoria lumii, mi-a permis să cred că puteam să fiu catolic şi puteam să fiu evreu, deci am putut să merg la familia mea şi să spun: „nu trădez poporul de care aparţin”. Cu părinţii mei dialogul a mers înainte timp de zece ani şi, aşa cum am spus, când am fost botezat la vârsta de 26 de ani părinţii mei s-au cam reconciliat cu ideea că au un fiu care era o adevărată „oaie neagră” şi, aşa cum spun, raportul cu ei este foarte puternic.

– La ce punct din acest proces de convertire aţi simţit vocaţia?

– A venit aproape imediat, ca să fiu cinstit, la vârsta de 15 ani, după trei luni de la întâlnirea cu Maica Barbara. Tinerii de la şcoala mea se întrebau unul pe altul să scrie unde vom fi la vârsta de 30 de ani, adică după cincisprezece ani. Eu am scris că voi fi un călugăr într-o mănăstire. În acel moment gândeam încă în termeni de Biserică ortodoxă, dar cred că atunci aveam deja senzaţia clară că am trăit viaţa mea creştină, dedicându-mă poporului lui Dumnezeu şi încercând să trăiesc o viaţă dedicată reconcilierii.

– Care este Sacramentul cu care aveţi afinitate mai mare?

– A fost foarte clar încă de la începutul vieţii mele creştine că am fost foarte atras de Euharistie, de contactul cu Trupul lui Cristos în Euharistie. Şi, desigur, o repet din nou, timp de zece ani am asistat în mod obişnuit la Euharistie fără să fiu în măsură să particip la ea.

Sursa: InfoSapientia.ro