Cardinalul Piacenza despre identitatea şi misiunea preoţilor
19.06.2012, Roma (Catholica) - În contextul recentei celebrări a Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, marcată vinerea trecută, în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, agenţia Zenit a stat de vorbă cu Cardinalul Mauro Piacenza, prefectul Congregaţiei pentru Cler. Redăm în continuare interviul.
– Care este semnificaţia celebrării de anul acesta de la 15 iunie?
– Anul Preoţiei, care a fost un eveniment excepţional dorit de Papa Benedict al XVI-lea, a urmărit să sublinieze legătura profundă între identitatea şi misiunea preoţilor, recunoscând faptul că aceste două elemente sunt total legate între ele: preoţia ministerială este pentru misiune, şi în misiune se defineşte identitatea preotului. Ziua de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor este, în schimb, un eveniment anual, pe care fiecare Biserică locală este chemat să îl celebreze, arătând că întreg poporul lui Dumnezeu trebuie să fie caracterizat de comuniune şi de reciprocitate în rugăciune, invocând de la Domnul darul păstorilor sfinţi. La urma urmelor preoţia ministerială este în slujba a ceea ce este comun tuturor botezaţilor şi anume la chemarea universală spre sfinţenie.
– Dar este necesară cu adevărat o Zi de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor? Şi de ce tocmai în sărbătoarea Preasfintei Inimi?
– Nu este niciodată prea multă rugăciune! A te ruga pentru sfinţirea preoţilor înseamnă, într-un fel, a te ruga pentru sfinţirea întregului Popor al lui Dumnezeu, pentru care sunt hirotoniţi miniştrii sacri. Astfel, este o ocazie de încurajare a comuniunii şi a obiceiului rugăciunii reciproce chiar şi între membrii clerului, într-o succesiune ce merge de la Liturghia Crismei la sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, îmbrăţişând misterele fundamentale ale credinţei noastre, contemplate într-o perspectivă creştină. În fine, după cum spunea Parohul din Ars, „preoţia este iubirea Inimii lui Isus”, fie că o înţelegem ca necesare intimitate şi identificare a preotului cu Dumnezeu, fie ca iubirea şi caritatea lui Isus, Bunul Păstor, spre care trebuie să tindă fiecare ministru hirotonit. Caritatea pastorală este adevărata cheie de interpretare a acestei Zile de Rugăciune.
– Şi cum se încadrează toate acestea în perspectiva Anului Credinţei?
– Anul Credinţei a fost dorit de Sfântul Părinte pentru a marca două aniversări importante, fiecare dependentă de cealaltă. Mai întâi 50 de ani de la deschiderea Conciliului Ecumenic Vatican II, iar apoi a 20-a aniversare a promulgării Catehismului Bisericii Catolice, care este Catehismul Conciliului Vatican II. Încă o dată, preoţii sunt chemaţi să îşi ofere generoasa contribuţie şi în Anul Credinţei, îndeplinind indicaţiile Papei, amintindu-şi că, tocmai în misiunea şi lucrarea de evanghelizare se întăreşte identitatea lor preoţească. A citi şi, într-un anume sens a redescoperi Conciliul, în toată dimensiunea lui profetică şi misionară, este una dintre cele mai urgente sarcini ale Bisericii de astăzi.
– Credeţi că nu este încă suficient de bine cunoscut Conciliul Vatican II?
– Cred că Biserica este mereu călăuzită mereu de Duhul Sfânt şi că, astfel, textele chiar şi după 50 de ani pot şi trebuie să continue să vorbească întregii Biserici, în special preoţilor. Conciliul, aşa după cum a afirmat de multe ori Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, dar şi Papa Benedict al XVI-lea, este o „călăuză” pentru al treilea mileniu, şi drept urmare pentru orice iniţiativă de evanghelizare şi de nouă evanghelizare. Hermeneutica justă este o condiţie şi nu un obstacol în cunoaşterea Conciliului. Este suficient să ne gândim, de exemplu, la impactul pe care enciclica Evangelii Nuntiandi l-a avut asupra Servului lui Dumnezeu Papa Paul al VI-lea, în care era deja interpretat, într-un mod profetic pentru acele vremuri, impulsul misionar al Conciliului.
– Eminenţă, vorbiţi mult despre misiune. Dar este aceasta urgenţa Bisericii de azi? Credeţi că există un „deficit” de misiune?
– Misiunea nu este una dintre activităţile Bisericii, ci caracterizează în mod esenţial identitatea ei. Fără misiune nu există Biserică şi invers! Biserica depinde fundamental de misiune, de întâlnirea omului, în orice timp şi loc şi cultură, cu Domnul Înviat. A duce la toţi proclamarea Împărăţiei şi a Mântuirii: aceasta este sarcina esenţială a Bisericii! O sarcină care, în timpuri şi circumstanţe diferite, a fost făcută în moduri diferite, dar menţinându-şi mereu nucleul esenţial, dat de ascultarea poruncii lui Isus: „Mergeţi în lumea întreagă şi proclamaţi Evanghelia la toată făptura”. Dacă oamenii Bisericii, toţi botezaţii, şi preoţii în special, pierd această dimensiune misionară, se diminuează un aspect esenţial al identităţii lor baptismale şi, într-un fel, credinţa însăşi scade.
– Scrisoarea de proclamare, publică pe situl Congregaţiei (Clerus.org), afirmă că sfinţirea clerului „nu contrazice conştiinţa necorespunderilor noastre şi a delictelor unora care, câteodată, au umilit preoţia în ochii lumii”. Se poate spune că „urgenţa clericală” s-a încheiat?
– Nu. Urgenţa este în primul rând dată de toate rănile provocate de greşelile unora şi, până când rănile nu sunt vindecate, nu se poate vorbi de vindecare. Desigur, am învăţat cu toţii o lecţie fundamentală din ceea ce s-a întâmplat: nu mai putem să lăsăm garda jos, deoarece răul „rage asemenea unui leu şi se învârte căutând pe cineva să devoreze”. Instrumentele sfinţirii obişnuite şi un mai înalt nivel spiritual sunt presupunerile indispensabile de speranţă pentru un viitor în care anumite episoade să devină doar o amintire urâtă.
Nu vom fi cu adevărat sfinţi în această etapă pământească a Împărăţiei, dar cu siguranţă putem şi trebuie să tindem spre sfinţenie prin toate instrumentele pe care ni le oferă Biserica, începând cu Cuvântul şi cu Sacramentele, până la viaţa comunităţii şi zelul misionar pentru toate sufletele. Pasiunea pentru proclamarea lui Cristos este adevărata „măsură” a temperaturii credinţei unei epoci! Fie ca Fecioara Maria, Steaua misiunilor, să ne ajute.
