Domnul pe care îl adorăm este cel care a spălat picioarele Apostolilor
28.06.2012, Vatican (Catholica) - Scrisoarea către Filipeni care, a spus Papa Benedict al XVI-lea, este într-un anumit fel „testamentul spiritual” al Sf. Paul, a constituit tema catehezei sale din cadrul audienţei generale, desfăşurate în dimineaţa zilei de miercuri, 27 iunie 2012, în Aula Paul al VI-lea. Apostolul Neamurilor a dictat această Scrisoare din închisoare, când simţea că i se apropie moartea, şi cu toate acestea se încheie cu o invitaţie la bucurie. Bucuria, a explicat Sfântul Părinte, este o „caracteristică fundamentală a faptului de a fi creştini şi a rugăciunii noastre… Dar cum se poate bucura în faţa unei condamnări la moarte de acum iminente? De unde, sau mai bine zis, de la cine îşi ia Sfântul Paul seninătatea, forţa, curajul de a merge în întâmpinarea martiriului şi a vărsării sângelui?”
Răspunsul se găseşte la mijlocul Scrisorii către Filipeni, în imnul cristologic, care „rezumă întregul itinerar divin şi uman al Fiului lui Dumnezeu”. El începe cu aceste cuvinte: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus”. „Este vorba nu numai şi nu pur şi simplu de a urma exemplul lui Isus, ca un lucru moral, ci de a implica toată existenţa în modul Său de a gândi şi de a acţiona”. Acest imn pentru Cristos începe afirmând că El este „din fire Dumnezeu”. Isus însă „nu trăieşte faptul de ‘a fi ca Dumnezeu’ pentru a triumfa sau pentru a impune supremaţia Sa, nu consideră aceasta o posesie, un privilegiu… Dimpotrivă, ‘s-a despuiat’, s-a golit pe sine însuşi asumând, spune textul grec, ‘morphe doulos’, ‘firea sclavului’, realitatea umană marcată de suferinţă, de sărăcie, de moarte; s-a asemănat pe deplin cu oamenii, în afară de păcat, astfel încât să se comporte ca slujitor complet dedicat slujirii celorlalţi”.
Sf. Paul continuă descriind contextul istoric al vieţii pământeşti a lui Isus, până la Crucea pe care „a ajuns la gradul maxim al umilirii, pentru că răstignirea era pedeapsa rezervată sclavilor şi nu persoanelor libere”. Cu toate acestea „În Crucea lui Cristos omul este răscumpărat şi experienţa lui Adam este răsturnată: Adam, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a pretins să fie ca Dumnezeu cu propriile forţe, să ia locul lui Dumnezeu, şi astfel a pierdut demnitatea originară care îi fusese dată. În schimb, Isus era ‘din fire Dumnezeu’, dar s-a înjosit, s-a cufundat în condiţia umană, în fidelitate totală faţă de Tatăl, pentru a-l răscumpăra pe Adam care este în noi şi a-i reda omului demnitatea pe care o pierduse”. „Logica umană caută adesea realizarea de sine în putere, în dominare, în mijloacele puternice… Întruparea şi Crucea ne amintesc că realizarea deplină se află în conformarea propriei voinţe umane cu aceea a Tatălui, în golirea de propriul egoism, pentru a ne umple de iubirea lui Dumnezeu şi astfel a deveni cu adevărat capabili să îi iubim pe ceilalţi”.
Papa a remarcat apoi că în a doua parte a imnului cristologic, subiectul se schimbă: nu mai este Cristos, ci Dumnezeu Tatăl. „Cel care s-a înjosit profund luând firea sclavului este înălţat, ridicat mai presus de orice lucru de către Tatăl.. Isus care este înălţat este cel de la Ultima Cină, care şi-a pus deoparte hainele, s-a încins cu un ştergar, s-a aplecat pentru a spăla picioarele Apostolilor. Imnul cristologic „ne oferă două indicaţii importante pentru rugăciunea noastră. Prima este invocaţia ‘Domn’ adresată lui Isus Cristos, aşezat la dreapta Tatălui: El este unicul Domn al vieţii noastre, în mijlocul atâtor ‘dominatori’ care vor să o conducă. Pentru aceasta, este necesar să avem o scară de valori în care primatul îi revine lui Dumnezeu”.
A doua indicaţie este „‘plecarea oricărui genunchi’ pe pământ şi în ceruri, care… indică adoraţia pe care toate creaturile o datorează lui Dumnezeu. Îngenuncherea în faţa Preasfântului Sacrament sau a sta în genunchi în rugăciune exprimă tocmai atitudinea de adoraţie în faţa lui Dumnezeu, chiar şi cu trupul. De aici importanţa de a face acest gest nu din obişnuinţă şi în grabă, ci cu profundă conştiinţă. Atunci când îngenunchem în faţa Domnului, noi mărturisim credinţa noastră în El, recunoaştem că El este unicul Domn al vieţii noastre”. „La începutul catehezei ne-am întrebat cu putea Sfântul Paul să se bucure în faţa riscului iminent al martiriului şi al vărsării sângelui său. Acest lucru este posibil numai pentru că Apostolul nu şi-a îndepărtat niciodată privirea sa de la Cristos”.
