Interviu cu noul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei (II)

31.07.2012, Vatican (Catholica) - L’Osservatore Romano a publicat un interviu Arhiepiscopului Gerhard Ludwig Muller, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Prelatul în vârstă de 64 de ani, care a fost Episcop de Regensburg, Germania, a fost numit în această funcţie în din Vatican în ziua de 2 iulie. Vă oferim astăzi a doua parte a interviului, după traducerea apărută pe Ercis.ro.

– Este cunoscută preocuparea Papei faţă de vestirea credinţei. Aceasta s-a exprimat şi în instituirea Consiliului Pontifical pentru Promovarea Noii Evanghelizări şi în convocarea unui An al Credinţei. Care sunt proiectele dicasterului dumneavoastră?

– Credinţa se realizează în Sfânta Liturghie, în viaţa creştină, în familii. În realitate nu putem face altceva decât să acordăm sprijin. Există deja mulţi martori valabili pentru copii, tineri şi adulţi, în afară de studiile teologice şi de documentele Magisteriului. Apropiatul Sinod al Episcopilor trebuie să dea participanţilor şi întregii Biserici un nou elan în transmiterea credinţei. Consider ca misiune personală a mea să îi încurajez pe Episcopi şi pe teologi în acest sens. Trebuie să ne întărim unii pe alţii. Domnul însuşi i-a spus lui Petru: întăreşte pe fraţii tăi şi pe surorile tale. Acest lucru este valabil îndeosebi pentru Papa, dar nu numai. Chiar pentru cei care vestesc este important să fie pe terenul credinţei, să se adape din izvoarele sale, din Sfânta Scriptură, din Părinţii Bisericii, din documentele Conciliilor şi ale Pontifilor, din marii teologi şi din scriitorii spirituali. Unde acest lucru nu se întâmplă, totul rămâne arid şi gol.

În schimb, atunci când credinţa este acceptată cu bucurie şi determinare, se naşte viaţa. Scriptura ne propune câteva imagini frumoase: lumina în sfeşnic, sarea care dă gust la toate, Evanghelia ca o plămadă în lume. Ca Episcop al unei Dieceze, ca preot care se îngrijeşte de suflete, persoanele sunt privite în faţă. Sunt văzute concret în situaţiile lor de viaţă. Nu li se poate vesti Evanghelia dacă nu sunt iubite şi dacă nu se vede că fiecare dintre ele este un mister, imagine şi asemănare a lui Dumnezeu. Trebuie să ne repetăm continuu că Cristos a murit pe cruce pentru noi toţi. Suntem conştienţi că vocaţia noastră este aceea de a fi prieteni ai lui Dumnezeu şi de a descoperi în felul acesta la ce speranţă suntem destinaţi în realitate. Acest lucru face să dispară îndoielile din inimă. Şi ateii sau duşmanii Bisericii poate că ar trebui să se întrebe cu spirit de autocritică dacă ei înşişi au mijloace de mântuire de oferit oamenilor de astăzi.

– Dumneavoastră aveţi multe contacte cu America Latină: cum s-a născut acest raport?

– Am fost foarte des în America Latină, în Peru, dar şi în alte ţări. În 1988 am fost invitat să particip la un seminar cu Gustavo Gutierrez. Am mers cu oarecare rezervă ca teolog german, şi pentru că eu cunoşteam bine cele două declaraţii ale Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei despre teologia eliberării publicate în 1984 şi în 1986. Însă am putut constata că trebuie făcută distincţie între o teologie a eliberării greşită şi una corectă. Consider că orice teologie bună are de-a face cu libertatea şi gloria fiilor lui Dumnezeu. Cu siguranţă, însă, o amestecare a doctrinei unei auto-răscumpărări marxiste cu mântuirea dăruită de Dumnezeu trebuie respinsă. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm cu sinceritate: cum putem vorbi despre iubirea şi despre milostivirea lui Dumnezeu în faţa suferinţei atâtor persoane care nu au hrană, apă şi asistenţă sanitară, care nu ştiu cum să ofere un viitor copiilor lor, deci unde cu adevărat lipseşte demnitatea umană, unde drepturile umane sunt ignorate de către cei puternici? În ultimă analiză, acest lucru este posibil numai dacă suntem dispuşi şi să stăm cu persoanele, să le acceptăm ca fraţi şi surori, fără paternalism de sus. Dacă ne considerăm pe noi înşine ca familie a lui Dumnezeu, atunci putem contribui la a face în aşa fel încât aceste situaţii nedemne de om să fie schimbate şi îmbunătăţite.

În Europa, după al doilea război mondial şi după dictaturi, am construit o nouă societate democratică, graţie şi doctrinei sociale catolice. Creştini fiind, trebuie să subliniem că valorile de dreptate, solidaritate şi demnitate a persoanei au fost introduse în Constituţiile noastre de creştinism. Eu însumi vin de la Mainz. Acolo, la începutul secolului al XIX-lea, a fost un mare Episcop, baronul Wilhelm Emmanuel von Ketteler, care a contribuit la începutul doctrinei şi enciclicelor sociale. Un copil catolic din Mainz are pasiunea socială în sânge, şi eu sunt mândru de aceasta. Desigur, acesta a fost orizontul din care am ajuns în ţările din America Latină. Timp de cincisprezece ani, am petrecut două sau trei luni pe an acolo, trăind în condiţii foarte simple. La început, pentru un cetăţean din Europa centrală acest lucru implică un efort mare. Însă dacă înveţi să cunoşti oamenii personal şi vezi cum trăiesc, atunci poţi accepta aceste condiţii. Am mers şi în Africa de Sud cu Domspatzen, vestitul cor pe care fratele Papei l-a dirijat timp de treizeci de ani. Am putut ţine conferinţe în diferite seminarii şi universităţi, nu numai în America Latină, ci şi în Europa şi în America de Nord. Am putut experimenta acest lucru: eşti acasă pretutindeni; unde există un altar, Cristos este prezent; oriunde eşti, faci parte din marea familie a lui Dumnezeu.

– Ce credeţi despre discuţiile cu lefebvriştii şi cu surorile din Statele Unite?

– Pentru viitorul Bisericii este important să se depăşească ciocnirile ideologice, din orice parte ar proveni. Există o unică revelaţie a lui Dumnezeu în Isus Cristos, care a fost încredinţată întregii Biserici. Pentru aceasta nu există tratative cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se poate în acelaşi timp să se creadă şi să nu se creadă. Nu se pot pronunţa cele trei voturi călugăreşti şi apoi să nu fie luate în serios. Nu pot să fac referinţă la tradiţia Bisericii şi apoi să o accept numai în unele părţi ale sale. Drumul Bisericii duce înainte şi toţi sunt invitaţi să nu se închidă într-un mod de a gândi autoreferenţial, ci să accepte viaţa deplină şi credinţa deplină a Bisericii. Pentru Biserica Catolică este evident că bărbatul şi femeia au aceeaşi valoare: aceasta o spune deja relatarea creaţiei şi o confirmă ordinea mântuirii. Fiinţa umană nu are nevoie să se emancipeze, adică să se creeze sau să se inventeze de la sine. Este deja emancipată şi eliberată prin harul lui Dumnezeu.

Multe declaraţii referitoare la admiterea femeilor la Sacramentul Preoţiei ignoră un aspect important al slujirii sacerdotale. A fi preot nu înseamnă a-ţi crea o poziţie. Nu se poate considera slujirea sacerdotală un fel de poziţie de putere pământească şi să se creadă că emanciparea există numai atunci când toţi pot să o ocupe. Credinţa catolică ştie că nu noi dictăm condiţiile pentru admiterea la slujirea sacerdotală şi că în spatele faptului de a fi preot există mereu voinţa şi chemarea lui Cristos. Invit să se renunţe la polemici şi la ideologie şi să se pătrundă în doctrina Bisericii. În America, călugării şi călugăriţele au realizat lucruri extraordinare pentru Biserică, pentru educaţia şi formarea tinerilor. Cristos are nevoie de tineri care să continue acest drum şi care să se identifice cu propria alegere fundamentală. Conciliul Vatican II a afirmat lucruri minunate pentru reînnoirea vieţii călugăreşti, precum şi despre chemarea comună la sfinţenie. Este important mai degrabă să se întărească încrederea reciprocă decât să se lucreze unii împotriva altora.

– În afară de Merry del Val, între anii 1914-1930, dicasterul a fost condus mereu de italieni. După 1968 au fost numiţi prefecţi Seper, Ratzinger, Levada şi acum dumneavoastră. Ce manifestă această nouă tendinţă?

– Înainte nu exista posibilitatea de călătorii frecvente, motiv pentru care persoanele din Curie proveneau din împrejurimile Romei sau din Italia. Astăzi, mijloacele tehnice moderne ne ajută să trăim în mod mai concret catolicitatea Bisericii. Însă deoarece primatul Papei este legat de Biserica din Roma, este clar că în Curie sunt încă mulţi italieni. Oricum, internaţionalizarea are de-a face cu catolicitatea Bisericii. Deja în timpurile Imperiului, la Roma erau mulţi creştini şi chiar Papi originari din alte locuri, de exemplu din Orient. Astăzi, ca atunci, în Biserică suntem membri ai unei singure familii şi trebuie, să spunem aşa, să fim motorul progresului autentic al omenirii. De fapt, nici o altă organizaţie nu are această dimensiune internaţională, care cuprinde omenirea şi se angajează atât de mult pentru unitatea persoanelor şi a popoarelor. Oriunde celebrăm Euharistia, împărtăşim cea mai intimă parte a convingerii noastre şi avem aceeaşi comuniune de viaţă cu Cristos, chiar dacă sunt diferite cultura şi limba. Simţim imediat că suntem una, că suntem mădulare ale unui singur trup şi că împreună construim templul lui Dumnezeu. Este într-un fel continuarea experienţei de la Rusalii: provenim din toate ţările şi putem aduce laudă lui Dumnezeu toţi împreună, putem asculta în limba noastră unicul Cuvânt al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne vorbeşte în limba iubirii, care ne uneşte pe toţi în Dumnezeu, Tatăl nostru.