Credinţa este cu adevărat personală numai dacă este şi comunitară
02.11.2012, Vatican (Catholica) - La audienţa generală de miercuri, Papa Benedict al XVI-lea şi-a continuat seria de cateheze pe subiectul credinţei catolice, începând cu câte întrebări importante: „Credinţa are doar un caracter personal, individual? Interesează numai persoana mea? Trăiesc credinţa mea singur?” Şi a continua explicând:
„Desigur, actul de credinţă este un act eminamente personal, care are loc în interiorul cel mai adânc şi care marchează o schimbare de direcţie, o convertire personală: existenţa mea primeşte o cotitură, o nouă orientare. […] Însă această credinţă a mea nu este rezultatul unei reflecţii personale solitare, nu este produsul gândirii mele, ci este rodul unei relaţii, al unui dialog, în care există ascultare, primire şi răspuns; comunicarea cu Isus mă face să ies din eul’ meu închis în mine însumi pentru a mă deschide la iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Este ca o renaştere în care mă descopăr unit nu numai cu Isus, ci şi cu toţi cei care au mers şi merg pe aceeaşi cale; şi această nouă naştere, care începe cu Botezul, continuă pe tot parcursul existenţei.”
„Nu pot construi credinţa mea personală într-un dialog privat cu Isus”, a adăugat Papa, „deoarece credinţa îmi este dăruită de Dumnezeu prin intermediul unei comunităţi credincioase, care este Biserica, şi astfel mă inserează în mulţimea credincioşilor, într-o comuniune care nu este numai sociologică, ci înrădăcinată în iubirea veşnică a lui Dumnezeu, care în El însuşi este comuniune a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, este Iubire trinitară. Credinţa noastră este cu adevărat personală numai dacă este şi comunitară: poate să fie credinţa mea numai dacă trăieşte şi se mişcă în acel ‘noi’ al Bisericii, numai dacă este credinţa noastră, credinţa comună a unicei Biserici.”
Spre final Pontiful a subliniat că „în comunitatea eclezială creşte şi se maturizează credinţa personală. Este interesant de observat că în Noul Testament cuvântul ‘sfinţi’ îi desemnează pe creştini în ansamblul lor, şi cu siguranţă nu toţi aveau calităţile pentru a fi declaraţi sfinţi de către Biserică. Aşadar, ce dorea să se spună prin acest termen? Faptul că aceia care aveau şi trăiau credinţa în Cristos înviat erau chemaţi să devină un punct de referinţă pentru toţi ceilalţi, punându-i astfel în contact cu Persoana şi cu Mesajul lui Isus, care revelează faţa lui Dumnezeu cel viu. Şi acest lucru este valabil şi pentru noi: un creştin care se lasă condus şi plăsmuit treptat de credinţa Bisericii, în pofida slăbiciunilor sale, a limitelor sale şi a dificultăţilor sale, devine ca o fereastră deschisă la lumina lui Dumnezeu cel viu, care primeşte această lumină şi o transmite lumii.”
Şi a concluzionat: „Tendinţa, astăzi răspândită, de a izola credinţa în sfera privată contrazice deci însăşi natura ei. Avem nevoie de Biserică pentru a avea confirmare a credinţei noastre şi pentru a avea experienţa darurilor lui Dumnezeu: Cuvântul său, Sacramentele, sprijinul harului şi mărturia iubirii. Astfel ‘eul’ nostru în acel ‘noi’ al Bisericii se va putea percepe, în acelaşi timp, destinatar şi protagonist al unui eveniment care îl depăşeşte: experienţa comuniunii cu Dumnezeu, care întemeiază comuniunea dintre oameni. Într-o lume în care individualismul pare să reglementeze raporturile dintre persoane, făcându-le tot mai fragile, credinţa ne cheamă să fim Popor al lui Dumnezeu, să fim Biserică, purtători ai iubirii şi ai comuniunii lui Dumnezeu pentru întregul neam omenesc.”
