Iubirea şi adevărul sunt două nume ale aceleiaşi realităţi
03.02.2013, Vatican (Catholica) - La rugăciunea „Angelus” de astăzi, Papa Benedict al XVI-lea a prezentat o scurtă meditaţie despre Evanghelia duminicii, în care se vorbeşte de intrarea lui Isus în sinagoga din Nazaret. După rugăciune, Papa a scos în evidenţă Ziua pentru Viaţă, celebrată de Biserica Catolică din Italia în prima duminică din februarie, cerând investiţii în favoarea familiei şi a vieţii umane. Redăm alocuţiunea Sfântului Părinte după traducerea făcută de redacţia română a Radio Vatican.
Dragi fraţi şi surori,
Evanghelia de astăzi, luată din capitolul patru după Sf. Luca, este continuarea celei de duminica trecută. Ne aflăm din nou în sinagoga din Nazaret, satul în care Isus a crescut şi unde toţi îl ştiu şi îi cunosc familia. Acum, după o perioadă de absenţă, El s-a întors într-un mod nou: în timpul liturgiei de sâmbătă citeşte o profeţie a lui Isaia despre Mesia şi îi vesteşte împlinirea, lăsând de înţeles că acele cuvinte se referă la El, că Isaia a vorbit despre El. Acest fapt trezeşte nedumerirea nazaritenilor: pe de o parte, „toţi dădeau mărturie în favoarea Lui şi se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui” (Lc. 4,22); Sfântul Marcu notează că mulţi ziceau: „De unde are El toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat?” (6,2). Pe de altă parte, însă, consătenii săi îl cunosc prea bine: „E unul ca noi – spun ei. Pretenţia lui nu poate fi decât infatuare” (cf. Copilăria lui Isus, 11). „Nu este acesta fiul lui Iosif?” (Lc. 4,22), ca şi cum ar spune: un lemnar din Nazaret, ce aspiraţii poate avea?
Tocmai pentru că ştia această închidere, care confirmă proverbul „nici un profet nu este acceptat în patria sa”, Isus adresează mulţimii în sinagogă cuvinte care sună ca o provocare. Citează două minuni săvârşite de marii profeţi Ilie şi Elizeu în favoarea unor persoane non-israelite, pentru a dovedi că o credinţă mai mare se află uneori în afara Israelului. În acest moment, reacţia tuturor este unanimă: toţi se ridică în picioare şi îl scot afară, ba chiar încearcă să îl arunce în prăpastie, dar El, cu un calm suveran, trece prin mijlocul mulţimii înfuriate şi pleacă de acolo. E spontan să ne întrebăm: de ce Isus a vrut să provoace această ruptură? La început mulţimea era plină de mirare faţă de El, şi poate ar fi obţinut un oarecare consens… Dar tocmai aceasta este ideea: Isus nu a venit să caute consensul oamenilor ci – cum îi va spune la sfârşit lui Pilat – să „dea mărturie pentru adevăr” (In. 18,37). Adevăratul profet nu ascultă de altcineva decât de Dumnezeu şi se pune în slujirea adevărului, gata să plătească el însuşi. E adevărat că Isus este profetul iubirii, dar şi iubirea îşi are adevărul ei. Mai mult, iubirea şi adevărul sunt două nume ale aceleiaşi realităţi, două nume ale lui Dumnezeu.
În liturgia de astăzi răsună şi aceste cuvinte ale Sf. Paul: „Iubirea… nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul primit. Nu se bucură de nedreptate ci se bucură de adevăr” (1Cor. 13,4-6). A crede în Dumnezeu înseamnă a renunţa la propriile prejudecăţi şi a primi chipul concret în care El s-a revelat: omul Isus din Nazaret. Această cale conduce la a-l recunoaşte şi a-l sluji în ceilalţi. În această privinţă atitudinea Mariei ne luminează. Cine, mai mult decât ea, a fost familiară cu umanitatea lui Isus? Dar nu s-a împiedicat niciodată de aceasta, cum au făcut consătenii din Nazaret. Ea păstra în inima ei misterul şi a ştiut să îl primească tot mai mult şi tot mai nou, pe calea credinţei, până la noaptea de pe Cruce şi la lumina deplină a Învierii. Maria să ne ajute şi pe noi să parcurgem cu fidelitate şi bucurie această cale.
