Pr. Kowalczyk: Isus proclamă Vestea cea Bună şi celor morţi
09.05.2013, Roma (Catholica) - În Anul Credinţei, Radio Vatican continuă şirul catehezelor părintelui Dariusz Kowalczyk, dedicate Catehismului Bisericii Catolice, de la a cărui publicare s-au împlinit, în luna noiembrie a anului trecut, 20 de ani. În emisiunea de marţi, părintele profesor la Universitatea Gregoriană din Roma a vorbit despre fragmentul din Crez referitor la coborârea lui Isus în iad.
Simbolul Apostolilor vorbeşte despre coborârea lui Cristos în iad. Cum trebuie să înţelegem această afirmaţie? Catehismul spune că, înainte de toate, aceasta înseamnă că „Isus a cunoscut moartea ca toţi ceilalţi oameni” (CBC nr. 632). Atunci, Dumnezeu este cu adevărat solidar cu oamenii până la capăt. Isus nu doar a experimentat suferinţa de a muri, dar se duce chiar printre cei morţi, privaţi de viziunea lui Dumnezeu. Unii teologi contemporani vor să vadă în coborârea lui Cristos în iad culmei kenozei, adică a coborârii Fiului lui Dumnezeu. Pe Cruce Isus suferă, dar este mereu activ, în timp ce coborând în iad El experimentează o radicală pasivitate a suferinţei şi a morţii. În acel mod este mai aproape de omul păcătos, pentru a-l „incomoda” şi a-l smulge din singurătatea infernală.
Catehismul urmează însă învăţătura tradiţională a Bisericii şi vorbeşte despre Isus care coboară în iad ca un Mântuitor victorios care proclamă Vestea cea Bună celor morţi (cfr. nn. 632-634). Într-o veche omilie se vorbeşte despre Isus care, coborând în iad, îl cheamă pe om: „Trezeşte-te, tu care dormi! De fapt nu te-am creat pentru a rămâne prizonier în iad. Învie din morţi. Eu sunt Viaţa celor morţi” (CBC, nr. 634). Catehismul precizează că „Isus nu s-a coborât în iad ca să îi scape pe cei osândiţi, nici ca să distrugă iadul osândirii, ci ca să elibereze pe cei drepţi care l-au precedat”. (CBC nr. 633) De fapt, Dumnezeu lucrează pentru a-i salva pe toţi oamenii, dar nu îl poate constrânge pe om să îi accepte îndurarea. Biserica învaţă că persoana, adică orice creatură liberă, poate spune”nu” lui Dumnezeu, în mod conştient şi definitiv. Condamnarea este aşadar, în realitate, o auto-condamnare.
În mod paradoxal, şi iadul ar fi un semn al iubirii lui Dumnezeu, a acelei iubiri umile care nu îl anulează pe păcătosul îndârjit în răutatea sa, ci îi permite să trăiască potrivit propriilor alegeri.
