Primii sfinţi ai Papei Francisc (II)
14.05.2013, Vatican (Catholica) - Duminică, 12 mai 2013, în Piaţa San Pietro, Papa Francisc a ridicat la cinstea altarelor 802 sfinţi. Dintre aceştia, 800 sunt martiri, căzuţi la Otranto în timpul asediului turcilor în anul 1480. Celelalte două sunt surori fondatoare de congregaţii călugăreşti: Laura Montoya y Upegui – prima sfântă din Columbia, care este canonizată de primul Papă latino-american din istorie – şi mexicanca Maria Guadalupe Garcia Zabala. Vă oferim a doua parte a interviului dat de Cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, pentru L’Osservatore Romano, interviu apărut în traducere pe Ercis.ro.
– Ce ne puteţi spune despre cele două călugăriţe?
– Sora Laura Montoya y Upegui, născută în Columbia în 1874 şi decedată la Medellín în 1949, a întemeiat Congregaţia călugărească a Misionarelor Mariei Neprihănite şi ale Sfintei Ecaterina de Siena, care a avut imediat o dezvoltare miraculoasă, cu numeroase vocaţii şi numeroase instituţii şi misiuni. Şi pentru canonizarea ei minunea recunoscută se referă la vindecarea de un cancer. Sora Laura a lucrat mult pentru evanghelizarea şi emanciparea indigenilor, asemenea Laurei Troncatti – călugăriţă a Fiicelor Mariei Ajutătoare, beatificată la 24 noiembrie anul trecut -, care în Ecuador i-a eliberat pe indienii shuar de legăturile unui paternalism exasperat şi de dominare, deschizându-i la libertatea de conştiinţă, la posibilitatea de a se căsători din iubire şi nu din impunerea părinţilor, şi mai ales la demnitatea vieţii.
– Şi cu privire la sora mexicancă?
– Este vorba de Maica Maria Guadalupe Garcia Zabala, co-fondatoare a Congregaţiei Slujitoarelor Sfintei Margareta Maria a Săracilor. Născută la Zapopan, în Mexic, în 1878, de tânără s-a simţit chemată la viaţa călugărească în slujba bolnavilor şi a săracilor. În timpul crâncenei persecuţii anticatolice (1926-1929), a fost curajoasă, împreună cu surorile sale, atât în ocrotirea preoţilor şi a laicilor de furia ucigaşă a revoluţionarilor, cât şi în îngrijirea şi asistarea răniţilor de tot felul, inclusiv a revoluţionarilor, care pentru aceasta ocroteau şi apărau surorile şi spitalele lor. Maica Lupita, aşa cum era numită în mod afectuos, s-a stins la Guadalajara, în Mexic, la vârsta de 85 de ani. Actualmente, surorile întemeiate de ea au numeroase case în Mexic, Peru, Statele Unite ale Americii, Islanda, Grecia şi Italia. Minunea pentru canonizarea sa se referă la o vindecare de hemoragie cerebrală. Era caritabilă faţă de bolnavi şi a trecut nevătămată prin persecuţie pentru că îi ajuta pe toţi, fără discriminări ideologice. Era lăudată de unii, suportată de alţii. Această maternitate faţă de cel care suferă reprezintă o carismă tipic feminină. Chiar dacă răniţii erau persecutori, îi trata ca fii.
– De fapt, ani de persecuţii violente nu au stins fervoarea creştinilor mexicani.
– Persecuţia aparţine fericirilor evanghelice. Este norma. Acolo unde există persecuţie, Biserica trăieşte; acolo unde nu este persecuţie, Biserica riscă să se lase pe tânjală sau, mai rău, să se corupă. De multe ori uităm fericirile evanghelice. Iată pentru ce atunci când aud aplauze la adresa creştinilor rămân o clipă perplex.
– Există un fir comun care uneşte aceste canonizări?
– Trebuie subliniat că cele două surori sunt latino-americance. Printr-o manifestare a Providenţei divine, vor fi canonizate de Papa Francisc, primul Pontif latino-american. Este semn în plus de încurajare dat Bisericii din acel continent, chemată să exceleze în mărturia creştină şi în răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe tot pământul. În afară de aceasta, sunt două femei care au avut în Biserică mare libertate de acţiune apostolică, întemeind în diferite părţi ale lumii instituţii care sunt încă o mare binefacere pentru toţi, mai ales pentru cei săraci, cei bolnavi, cei marginalizaţi. Încă o dată, sfinţii se arată a fi mari binefăcători ai umanităţii. În sfârşit, este vorba despre două Congregaţii angajate nu numai în misiunea catehizării, ci şi a evanghelizării tuturor, creştini şi necreştini. După Sinodul pe tema evanghelizării şi în desfăşurarea deplină a Anului Credinţei, este important de subliniat acest aspect. Sfinţenia nu este un dar care se ţine pentru sine; trebuie împărtăşit cu caritate generoasă. De fapt, binele în sine se răspândeşte. Cu cât este dăruit mai mult, cu atât se extinde şi creşte mai mult. Încă o dată, sfinţii se arată a fi adevărata comoară a Bisericii.
