Papa Francisc: Creştinul nu alege comoditatea ci vestirea

15.06.2013, Vatican (Catholica) - Viaţa creştină nu este o terapie de relaxare „pentru a fi împăcat până ajungem în cer”, ci ne cheamă să mergem în lume, să îl proclamăm că Isus „s-a făcut asemenea păcătoşilor” pentru a-i reconcilia pe oameni cu Tatăl. Afirmaţia a fost făcută de Papa Francisc sâmbătă dimineaţa, la Liturghia celebrată în Casa Sf. Marta, concelebrată de Cardinalul Joseph Zen Ze-kiun, Nunţiul Apostolic Justo Mullor şi câţiva Episcopi.

Papa a explicat că viaţa creştină nu înseamnă să stai într-un colţ şi să îţi trasezi un drum care să te ducă în cer, ci presupune un dinamism care încurajează rămânerea „pe drum”, pentru a proclama faptul că Cristos ne-a împăcat cu Dumnezeu, s-a făcut una cu păcatul („Pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi, Dumnezeu l-a făcut una cu păcatul oamenilor” – Cor 5,21). În modul său profund şi direct, Pontiful şi-a dezvoltat predica pornind de la pasajul din scrisoarea către Corinteni citită la Liturghia de astăzi (Cor 5,14-21), în care Sf. Paul foloseşte foarte insistent termenul „împăcare”, de cinci ori chiar. „Ce este împăcarea? Să iei pe unul de pe o parte şi pe altul de pe cealaltă parte şi să îi uneşti? Nu, este un aspect dar nu este împăcarea. Adevărata împăcare înseamnă că Dumnezeu în Cristos a luat păcatele noastre şi s-a făcut asemenea păcătoşilor pentru noi. Când mergem la Spovadă, de exemplu, nu ne spunem noi păcatele noastre şi Dumnezeu ni le iartă. Nu, nu e aşa! Noi privim la Isus Cristos şi spunem: ‘Acesta este păcatul Tău, iar eu te fac păcat încă o dată’. Şi lui Isus îi place aceasta, deoarece a fost misiunea Sa: să devină păcat pentru noi, să ne elibereze.”

Aceasta este frumuseţea şi „scandalul” mântuirii adusă de Isus, precum şi misterul din care îşi trage Paul zelul ce îl împinge să vestească tuturor ceva minunat: iubirea lui Dumnezeu, care şi-a dat Fiul spre moarte pentru mine. Şi totuşi, a explicat Papa Francisc, există riscul „de a nu ajunge niciodată la acest adevăr” în momentul în care „devalorizăm viaţa creştină”, reducând-o la o listă de lucruri de respectat şi pierzând astfel ardoarea, forţa iubirii care se află înlăuntrul ei. „Dar filosofii spun că pacea este o anumită linişte ordonată: totul este în ordine şi linişte. […] Aceasta nu este pacea creştinească! Pacea pentru creştini este o pace neliniştită, nu una liniştită: este o pace neliniştită care duce acest mesaj al împăcării. Pacea creştinească ne împinge să mergem înainte. Acesta este începutul, rădăcina zelului apostolic. Zelul apostolic nu înseamnă să mergem şi să facem prozeliţi sau statistici: anul acesta a crescut numărul creştinilor din această ţară, din această mişcare. […] Statisticile sunt bune, ajută, dar Dumnezeu nu vrea de la noi să facem prozeliţi. […] Ce vrea Domnul este să vestim această împăcare, ce se află în centrul mesajului Său.”

În finalul predicii, Sfântul Părinte a amintit neliniştea interioară a lui Paul. A subliniat „pilonul” vieţii creştine, adică faptul că „Cristos a devenit păcat pentru mine! Şi păcatele mele sunt acolo, în Trupul Său, în Sufletul Său! Este o nebunie, dar este frumos, este adevărat! Acesta este scandalul Crucii!” Şi a încheiat: „Îi cerem Domnului să ne dea această preocupare de a-l proclama pe Isus, să ne dea puţin din înţelepciunea creştină născută din coasta Sa străpunsă din iubire. Atâta cât să ne convingă că viaţa creştină nu este o terapie de relaxare, pentru a fi împăcaţi până ajungem în cer. […] Nu, viaţa creştină este drumul vieţii cu spiritul lui Paul. Iubirea lui Cristos care ne îndeamnă, ne împinge, ne umple cu acea emoţie pe care o simţim când înţelegem că Dumnezeu ne iubeşte. Să cerem acest har.”