„Lumen fidei”: sinteză a primei enciclice a Papei Francisc
05.07.2013, Vatican (Catholica) - „Lumen fidei” (Lumina credinţei) este prima enciclică semnată de Papa Francisc. Împărţită în patru capitole, plus introducerea şi o concluzie, „Lumen fidei” se adaugă enciclicelor Papei Benedict al XVI-lea despre caritate şi speranţă şi asimilează „munca preţioasă” efectuată de Papa emerit, care completase aproape Enciclica despre credinţă. La această „primă redactare” a documentului, Papa Francisc a adăugat contribuţii ulterioare. Redăm sinteza publicată astăzi de redacţia română a Radio Vatican.
Introducerea enciclicei ilustrează motivaţiile care stau la baza documentului. Este vorba, în primul rând, de recuperarea luminii credinţei încât să ilumineze întreaga existenţă a omului şi să îl ajute să distingă binele de rău. În special în epoca modernă, credinţa se opune căutării, fiind văzută ca o iluzie, ca un salt în gol care împiedică libertatea omului. În al doilea rând, apărând tocmai în Anul Credinţei şi la 50 de ani de la Conciliul Vatican II, „Lumen fidei” vrea să revigoreze percepţia măreţiei orizonturilor pe care le-a deschis credinţa, pentru ca aceasta să fie mărturisită în unitate şi integritate.
Credinţa, dar al lui Dumnezeu: De fapt credinţa nu vine de la sine, ci este un dar al lui Dumnezeu, ce trebuie hrănit şi întărit. „Cine crede, vede”, scrie Papa, pentru că lumina credinţei vine de la Dumnezeu şi este în măsură să ilumineze întreaga existenţă a omului: vine din trecut, din amintirea vieţii lui Isus, dar vine şi din viitor, pentru că ne deschide mari orizonturi.
Paternitatea lui Dumnezeu: Credinţa are şi caracteristica „paternităţii”, pentru că Dumnezeu care ne cheamă nu este un Dumnezeu străin, ci este un Dumnezeu Tată, izvor al bunătăţii ce stă la baza a tot ce există şi susţine tot ceea ce există. În istoria poporului lui Israel, opusul credinţei este idolatria, care risipeşte omul în multiplicitatea dorinţelor sale şi îl „dezintegrează în mii de momente ale istoriei sale”, negându-i aşteptarea timpului promisiunii. Dimpotrivă, credinţa stă sub semnul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu, care acceptă şi iartă întotdeauna, şi care îndreaptă „torsiunile istoriei noastre”. Credinţa este disponibilitatea de a se lăsa transformaţi mereu de chemarea lui Dumnezeu, „este un dar gratuit al lui Dumnezeu care necesită umilinţa şi curajul de a se încredinţa lui Dumnezeu pentru a vedea calea luminoasă a întâlnirii dintre Dumnezeu şi oameni, a istoriei mântuirii” (n. 14). Şi în aceasta constă paradoxul credinţei: continua adresare lui Dumnezeu face ca omul să fie stabil, îndepărtându-l de idoli.
Isus ne revelează iubirea lui Dumnezeu: Enciclica „Lumen fidei” se opreşte apoi asupra figurii lui Isus ca mediator, care se deschide unui adevăr mai mare decât noi, manifestarea iubirii lui Dumnezeu ca fundament al credinţei: „de fapt, în contemplarea morţii lui Isus, credinţa se întăreşte”, căci „Isus ne revelează iubirea sa de neclintit faţă de om”. Isus cel Înviat este totodată „martor sigur”, „demn de încredere”, prin intermediul căruia Dumnezeu intervine cu adevărat în istorie, determinându-i destinul final. Dar există „un aspect decisiv” al credinţei în Isus: „participarea la modul său de a vedea”. De fapt, credinţa nu doar priveşte la Isus, dar priveşte de asemenea din punctul de vedere al lui Isus, cu ochii săi.
Folosind o analogie, Papa explică cum în viaţa cotidiană ne încredinţăm „persoanelor care cunosc cum stau lucrurile mai bine decât noi”: ne încredinţăm arhitectului, farmacistului, avocatului. Tot astfel şi în privinţa credinţei avem nevoie de cineva de încredere şi expert „în cele ale lui Dumnezeu”, iar Isus este cel care „ni-l explică pe Dumnezeu”. De aceea, credem în Isus când acceptăm Cuvântul Său şi credem în Isus când îl primim în viaţa noastră şi ne încredinţăm Lui. De fapt, întruparea Sa face astfel încât credinţa să nu ne separe de realitate, ci să ne ajute să îi înţelegem semnificaţia cea mai profundă.
Harul salvator al credinţei: Omul se salvează graţie credinţei, căci se deschide unei Iubiri care îl precede şi îl transformă din interior. Iar aceasta este tocmai acţiunea Duhului Sfânt: „Creştinul poate avea ochii lui Isus, sentimentele sale, dispoziţia sa filială, căci este chemat să participe la Iubirea Sa, care este Duhul Sfânt” (n. 21). În afara prezenţei Duhului, este imposibil să îl mărturisim pe Domnul. De aceea, „existenţa credinciosului devine existenţă eclezială”, căci credinţa se mărturiseşte în interiorul trupului Bisericii, precum „comuniune concretă a credincioşilor”. Creştinii devin „una” fără a-şi pierde individualitate şi în slujirea celuilalt, fiecare câştigă propriul „a fi”. De aceea, credinţa nu este un fapt privat, o concepţie individualistă, o opinie sugestivă, „ci ia naştere din ascultare şi este destinată să se exprime şi să devină vestire”.
Evanghelizarea: Un alt punct esenţial al enciclicei este evanghelizarea. Cine s-a deschis iubirii lui Dumnezeu nu poate ţine acest dar numai pentru sine, spune Pontiful. Precum o flacără se aprinde de la o altă flacără, tot astfel lumina lui Isus străluceşte pe chipul creştinilor şi se transmite din generaţie în generaţie, prin mărturisitori ai credinţei. Este puternică aşadar legătura dintre credinţă şi memorie, pentru că iubirea de Dumnezeu uneşte toate timpurile şi ne face să fim contemporani ai lui Isus.
Sacramentele – mijloc de transmitere a credinţei: Există însă un mijloc special prin care se poate transmite credinţa: sunt Sacramentele, în primul rând Botezul care ne aminteşte că credinţa trebuie să fie primită, în comuniune eclezială, pentru că nimeni nu se botează pe sine. În enciclică se pune în evidenţă sinergia dintre Biserică şi familie în transmiterea credinţei. Apoi, Euharistia este hrana preţioasă a credinţei, ce ne învaţă să vedem profunditatea realităţii. De asemenea, confesiunea de credinţă din Simbolul Apostolilor şi rugăciunea Tatăl Nostru implică credinciosul în adevărul pe care îl mărturiseşte şi îl face să vadă cu ochii lui Cristos. În fine, cele Zece Porunci nu sunt un ansamblu de precepte negative, ci indicaţii concrete pentru a intra în dialog cu Dumnezeu. Credinţa este una şi unitatea credinţei este unitatea Bisericii, subliniază de asemenea Papa.
Credinţa şi construirea binelui comun: În ultimul capitol, enciclica „Lumen fidei” explică legătura dintre a crede şi construirea binelui comun. Credinţa, care ia naştere din iubirea lui Dumnezeu consolidează legăturile dintre oameni şi se pune în slujba dreptăţii şi a păcii. „Aceasta nu îndepărtează de lume”, scrie Papa, ci dimpotrivă: dacă o îndepărtăm din oraşele noastre, pierdem încrederea între noi şi rămânem uniţi doar din teamă sau din interes. Sunt multe, însă, ambientele iluminate de credinţă: familia fondată pe căsătorie, înţeleasă ca uniune stabilă dintre un bărbat şi o femeie; lumea tinerilor care doresc „o viaţă măreaţă” şi cărora „întâlnirea cu Cristos le dă o speranţă solidă care nu dezamăgeşte”. „Credinţa nu este un refugiu pentru lumea fără curaj, ci dilatarea vieţii” şi, în contextul Zilelor Mondiale ale Tinerilor, arată bucuria credinţei şi a angajării de a o trăi în mod ferm şi generos.
Credinţa iluminează şi natura, ne ajută să o respectăm, „să găsim modele” de dezvoltare care să nu se bazeze doar pe utilitate, dar care consideră creaţia ca pe un dar”. Credinţa ne ajută de asemenea să individualizăm forme juste de guvernare, în care autoritatea vine de la Dumnezeu şi este în serviciul binelui comun, oferindu-ne posibilitatea iertării care conduce la depăşirea conflictelor”. „Când credinţa dispare există şi riscul dispariţiei bazelor vieţii”, aminteşte Papa. De aceea, nu trebuie să ne fie ruşine să îl mărturisim public pe Dumnezeu, deoarece credinţa iluminează întreaga existenţă socială.
Şi suferinţa şi moartea capătă un sens al încredinţării lui Dumnezeu, scrie Pontiful: omului care suferă, Dumnezeu nu îi dă o raţiune care să explice totul, ci îi oferă prezenţa Sa care îl însoţeşte. De aceea, credinţa este unită cu speranţa. Referitor la acest aspect, Papa lansează un apel: „Să nu lăsăm să ni se fure speranţa, să nu permitem să fie zădărnicită prin soluţii şi propuneri imediate ce blochează adevărata cale”. Enciclica se încheie aşadar printr-o rugăciune adresată Maicii Domnului, „icoana perfectă” a credinţei, astfel încât să ne înveţe să privim cu ochii lui Isus.
