Papa Ioan Paul al II-lea amintit de secretarul său personal

05.11.2013, Roma (Catholica) - În 4 noiembrie 2013, la Roma, la rectoratul bisericii Sfântul Stanislau, a fost prezentată cartea „Am trăit cu un sfânt” (Milano, Rizzoli, 2013), care cuprinde o conversaţie a Cardinalului Stanislaw Dziwisz, Arhiepiscop de Cracovia, cel care a fost secretarul personal al Papei Ioan Paul al II-lea, cu jurnalistul Gian Franco Svidercoschi. În afară de autori, la prezentare au intervenit Cardinalul Camillo Ruini, Mons. Pawel Ptasznik şi Andrea Riccardi. Vă oferim câteva fragmente din răspunsurile date de Cardinal la întrebările jurnalistului, fragmente apărute în traducere pe Ercis.ro.

„În inima mea, în amintirea mea, până la urmă, în întreaga mea fiinţă, a rămas semnul de neşters al acestor ani petrecuţi împreună. Şi nu putea să fie altfel. A fost vorba de cea mai lungă şi importantă experienţă din viaţa mea. Aşadar, în mod natural, a rămas o mare nostalgie. Nostalgie de el şi nostalgie de acea perioadă alături de el. Dar este o nostalgie, ca să spun aşa, constructivă, şi care mi-a fost de inspiraţie în slujirea adusă Bisericii. O nostalgie plină de recunoştinţă şi de speranţă, pentru că lumea descoperă tot mai mult sfinţenia Papei Ioan Paul al II-lea. Este suficient să observăm acele lungi cozi neîntrerupte la mormântul său… Lumea merge acolo pentru a vorbi cu el, pentru a-i recomanda propriile cauze, pentru a-i încredinţa problemele nerezolvate. Pentru toate aceste persoane, Sfântul Părinte nu a murit. El este prezent în viaţa lor spirituală, precum şi în faptele de fiecare zi”.

Comentând faptul că la nouă ani de la moarte, Papa Ioan Paul al II-lea continuă să exercite o atât de profundă fascinaţie spirituală asupra atâtor persoane, chiar dincolo de lumea catolică, şi în special asupra noilor generaţii, asupra tuturor acelor tineri care-l consideră Papa „al lor”, Cardinalul a declarat: „Îmi dau seama de aceasta de fiecare dată când călătoresc şi mai ales când fac o vizită în vreun oraş, în vreo ţară, în care a fost Papa Ioan Paul al II-lea. Este extraordinară lumea pe care o întâlnesc: şi pentru că – şi acest lucru mă pune uneori în încurcătură – văd în mine reflexia prezenţei Sfântului Părinte, sau chiar a figurii sale. Fapt este că oricine l-a văzut de aproape sau chiar şi numai de departe are o amintire personală despre el şi doreşte să mi-o destăinuiască: „Mi-a schimbat viaţa!” Fiecare a avut impresia că Papa l-a privit în mod special, ca şi cum l-ar fi privit numai pe el în mijlocul mulţimii. Îi pot înţelege, pot înţelege senzaţiile lor. Karol Wojtyla vorbea despre Dumnezeu cu acelaşi limbaj al omului de astăzi, cu aceeaşi manieră de a gândi şi, în aceeaşi clipă, se lăsa interogat de acest om, de problemele sale, dar şi de contradicţiile sale şi chiar şi de infidelităţile sale”.

„În timpul morţii sale, al funeraliilor, erau unii care susţineau că acea masă enormă de oameni a venit acolo pentru ceva emotiv, sentimental… Prin urmare, erau convinşi că totul avea să se termine, avea să revină ca mai înainte. Şi în schimb, în acea mulţime, mulţi au regăsit bucuria de a fi creştini, sau cel puţin au început să privească viaţa cu ochi noi, să descopere motivaţiile acţiunii morale”, a precizat jurnalistul. Cardinalul a răspuns: „Numai după aceea, odată ce a trecut caracterul de excepţionalitate pe care putea să-l aibă o asemenea manifestare de masă, s-a înţeles că în adâncul conştiinţelor, sau cel puţin al multor conştiinţe, exista o voinţă de infinit. Adică exista convingerea că alături de acel om, de acel Papă, chiar şi după moartea sa era posibil să se perceapă mai distinct apropierea lui Dumnezeu. Tocmai pentru că Wojtyla, cu credinţa sa, cu viaţa sa şi cu misiunea sa, legase strâns cauza Evangheliei de cauza omului, primatul lui Dumnezeu de centralitatea persoanei. Aşadar, faptul că şi astăzi, din amintirea sa dar şi – aş vrea să spun – din mormântul său se eliberează un seceriş aşa de îmbelşugat de roade spirituale, nu se poate explica decât în lumina a ceea ce eu numesc ‘moştenire a inimii’. Inimile au continuat să-şi vorbească. Pentru că inimile pot străbate şi barierele timpului. Chiar şi barierele puse de moarte”.

Sursa: Ercis.ro