Ce a dezvăluit procesul de canonizare a unui Pontif care a schimbat istoria
31.03.2014, Roma (Catholica) - La 27 aprilie 2014, peste 5 milioane de persoane provenind din toată lumea se vor emoţiona văzând carpeta de la Loja Binecuvântărilor coborând şi descoperind faţa Papei Ioan Paul al II-lea. Dorinţa numeroşilor credincioşi care la moartea sa strigau „Sfânt imediat!” a fost ascultată: Papa Wojtyla va fi canonizat împreună cu Papa Ioan al XXIII-lea. La fel ca Papa Roncalli, şi Pontiful polonez a schimbat istoria, printr-un pontificat revoluţionar care a aruncat seminţele atâtor roade care se văd astăzi în Biserică şi în lume. Dar de unde se năştea secretul acestei forţe, al acestei credinţe, al acestei sfinţenii? Dintr-un raport intim cu Dumnezeu, ce se realiza într-o rugăciune neîncetată care, de mai multe ori, a făcut în aşa fel încât fericitul să lase patul neatins, pentru că prefera să petreacă nopţile pe pământ, în rugăciune. Confirmă aceasta postulatorul cauzei de canonizare, Mons. Slawomir Oder, în interviul acordat agenţiei Zenit, publicat în traducere pe Ercis.ro.
– Despre Papa Ioan Paul al II-lea s-a spus tot, s-a scris tot. Dar cu adevărat s-a rostit ultimul cuvânt despre acest „uriaş al credinţei”?
– Papa Ioan Paul al II-lea însuşi a sugerat care era cheia sa de cunoaştere: „Mulţi încearcă să mă cunoască privindu-mă din afară, dar eu pot fi cunoscut numai dinăuntru, adică din inimă”. Cu siguranţă procesul de beatificare, mai întâi, şi de canonizare, după aceea, a permis să ne apropiem mai mult de inima acestei persoane. Fiecare experienţă şi mărturie a fost o pietricică ce a compus mozaicul figurii extraordinare a acestui Pontif. Însă, cu siguranţă, a ajunge la inima unei persoane ca Wojtyla rămâne un mister. Putem spune că în inima acestui Papă a fost cu siguranţă iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi, o iubire mereu în devenire, care nu este niciodată un fapt împlinit în viaţă.
– Ce aţi descoperit nou sau, oricum, mai puţin cunoscut despre Wojtyla în timpul cercetărilor dumneavoastră?
– Există diferite aspecte istorice şi ale vieţii sale reieşite din proces care sunt mai puţin cunoscute. Unul dintre acestea este fără îndoială raportul cu Padre Pio, pe care l-a întâlnit adesea şi cu care a întreţinut un lung raport epistolar. Dincolo de unele scrisori deja cunoscute, ca aceea în care cerea rugăciuni pentru prof. Poltawska, prietena şi colaboratoarea sa, a reieşit o numeroasă corespondenţă în care fericitul îi cerea sfântului din Pietrelcina rugăciuni de mijlocire pentru vindecarea credincioşilor. Sau cerea rugăciuni pentru el însuşi care, în acea vreme, desfăşura funcţia de Vicar capitular al Diecezei de Cracovia, în aşteptarea numirii noului Arhiepiscop care mai apoi va fi el însuşi.
– Altceva?
– Am descoperit multe despre spiritualitatea Papei Ioan Paul al II-lea. Cel mai mult a fost vorba de o confirmare a ceea ce deja era perceptibil, vizibil din raportul său cu Dumnezeu. Un raport intim cu Cristos viu, mai ales în Euharistia din care venea tot ceea ce noi credincioşii am văzut în el ca rod de caritate extraordinară, zel apostolic, pasiune pentru Biserică, iubire faţă de trupul mistic. Acesta este secretul sfinţeniei Papei Ioan Paul al II-lea.
– Dincolo de marile călătorii şi de marile discursuri, aspectul spiritual este aşadar inima pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea?
– Absolut. Şi există un episod foarte emoţionant care-l identifică foarte bine. Papa bolnav, la sfârşitul uneia dintre ultimele sale călătorii apostolice, este dus în dormitor de colaboratorii săi. Aceiaşi, în dimineaţa următoare, găsesc patul neatins, pentru că Pontiful petrecuse toată noaptea în rugăciune, în genunchi, pe podea. Pentru el, reculegerea în rugăciune era fundamentală. Astfel încât, în ultimele luni de viaţă, a cerut să aibă în dormitor un spaţiu pentru Preasfântul Sacrament. Raportul său cu Domnul era într-adevăr extraordinar.
– Papa era şi foarte evlavios faţă de Maria…
– Da, şi procesul de canonizare ne-a ajutat să ne apropiem şi de aceasta. Am aprofundat raportul foarte profund al lui Wojtyla cu Preasfânta Fecioară Maria. Un raport pe care oamenii din afară uneori nu reuşeau să-l înţeleagă şi care apărea surprinzător. Uneori Papa în timpul rugăciunii mariane apărea răpit în extaz, se înstrăina de contextul înconjurător, ca o plimbare, o întâlnire. Trăia un raport foarte personal cu Preasfânta Fecioară Maria.
– Există aşadar şi un aspect mistic în Papa Ioan Paul al II-lea?
– În mod categoric da. Nu pot confirma viziuni, elevaţii sau alocuţiuni, ca acelea cu care este adesea identificată viaţa mistică, însă la Papa Ioan Paul al II-lea aspectul unui profund şi autentic misticism era prezent şi se manifesta prin a sta în prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, un adevărat mistic este cel care are conştiinţa că se află în prezenţa lui Dumnezeu şi trăieşte totul pornind de la o profundă întâlnire cu Domnul.
– Sunt ani de când dumneavoastră trăiţi alături de figura acestui om considerat deja în viaţă sfânt. Cum vă simţiţi văzându-l acum ridicat la cinstea altarelor?
– Procesul de canonizare a fost o aventură extraordinară. Cu siguranţă marchează viaţa mea sacerdotală. Am o mare recunoştinţă faţă de Dumnezeu care m-a pus în faţa acestui maestru de viaţă şi de credinţă. Pentru mine, aceşti 9 ani ai procesului au fost o aventură umană şi un extraordinar curs de exerciţii spirituale predicate „indirect” cu viaţa sa, scrierile sale, cu tot ceea ce a rezultat din cercetări.
– Aveţi amintiri personale?
– Nu am fost niciodată unul dintre colaboratorii mai apropiaţi ai Papei Wojtyla, dar păstrez în inimă diferite ocazii în care am putut să respir sfinţenia Pontifului. Una dintre acestea este de la începutul preoţiei mele, în Joia Sfântă din 1993, anul în care Papa a dorit să spele picioarele unor preoţi angajaţi în formarea seminariştilor. Eu am fost printre acei preoţi. În afară de valenţa simbolică rituală, pentru mine rămâne primul contact cu o persoană care în acel gest în mod autentic umil, plin de iubire, mi-a comunicat iubirea sa faţă de Cristos şi faţă de preoţie însăşi. O altă ocazie s-a prezentat din nou în ultimele luni de viaţă ale Papei: era deja bolnav şi pe neaşteptate am participat la cină cu el, împreună cu secretarii, colaboratorii şi alţi câţiva preoţi. Şi acolo îmi amintesc această simplitate şi marele sentiment de primire, de umanitate, care reieşea din simplitatea gesturilor.
– Papa Benedict al XVI-lea a declarat recent într-un interviu că a ştiut mereu că trăieşte lângă un sfânt. Este vestit apoi acel „Faceţi repede, dar faceţi bine” al său, când, ca Pontif, a autorizat începerea procesului de beatificare…
– Mi-a făcut multă plăcere să citesc mărturia Papei emerit. A fost confirmarea a ceea ce el a făcut să transpară mereu în cursul pontificatului său: de fiecare dată când era posibil vorbea despre iubitul său predecesor, în privat sau în public, în timpul predicilor şi al discursurilor. A dat mereu mare mărturie despre iubirea faţă de Papa Ioan Paul al II-lea. Şi, din partea mea, pot să exprim o puternică recunoştinţă faţă de Papa Benedict pentru atitudinea pe care a arătat-o în aceşti ani. L-am simţit mereu foarte apropiat şi pot să afirm că a fost determinant în deschiderea procesului de beatificare la scurt timp după moarte. Privind apoi ultimele evenimente istorice, trebuie să spun că Providenţa Divină a făcut o „regie” magnifică a întregului proces.
– Vedeţi o continuitate şi cu Papa Francisc?
– Magisteriul continuă, carisma lui Petru continuă. Fiecare dintre Papi dă consistenţă şi formă istorică determinată de trăirea personală şi de propria personalitate. Nu se poate să nu se vadă o continuitate. Mai în detaliu, sunt diferite aspectele prin care Papa Francisc îl aminteşte pe Papa Ioan Paul al II-lea: dorinţa profundă de a fi aproape de persoane, curajul de a merge dincolo de anumite scheme, pasiunea pentru Cristos prezent în Trupul Său mistic, dialogul cu lumea şi cu celelalte religii.
– Papa Francisc va merge în Coreea în luna august. Una dintre dorinţele nerealizate a Papei Wojtyla a fost tocmai aceea de a vizita Asia…
– Este extraordinar faptul că eforturile făcute de Papa Ioan Paul al II-lea pentru o deschidere spre Orient au crescut cu succesorii săi. Drumul deschis de Papa Wojtyla a găsit teren fertil cu gândirea Papei Benedict şi, acum, graţie evenimentelor istorice care însoţesc pontificatul Papei Francisc, se realizează în mod concret. Este mereu acea dialectică a continuităţii despre care vorbeam înainte, care este logica Bisericii: nimeni nu începe de la capăt, piatra este Cristos care a acţionat în Petru şi în succesorii săi. Astăzi trăim pregătirea a ceea ce se va întâmpla mâine în Biserică.
– Se spune de asemenea că Papa Ioan Paul al II-lea avea dorinţa de a vizita Medjugorje. Confirmaţi acest lucru?
– Vorbind în privat cu prieteni ai săi, de mai multe ori Papa a spus: „Dacă ar fi posibil, aş vrea să merg”. Însă sunt cuvinte care nu trebuie interpretate cu un caracter de recunoaştere sau oficializare pentru evenimentele din ţara bosniacă. Papa a fost mereu foarte atent în acţiunile lui, fiind conştient de importanţa funcţiei sale. Însă nu există îndoială că la Medjugorje se întâmplă lucruri care transformă inimile persoanelor, mai ales în confesional. Aşadar, dorinţa exprimată de Papa trebuie interpretată în optica pasiunii sale sacerdotale, adică faptul că voia să fie într-un loc în care un suflet îl caută pe Cristos şi îl găseşte, graţie unui preot, prin Sacramentul Reconcilierii sau al Euharistiei.
– Şi pentru ce nu a mers?
– Pentru că nu totul este posibil în viaţă…
