Sinod 2014: Mesajul celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor

18.10.2014, Vatican (Catholica) - În decursul celei de-a 14-a sesiuni generale din dimineaţa zilei de sâmbătă, 18 octombrie 2014, Părinţii sinodali au aprobat Mesajul celei de-a III-a Adunări Generale Extraordinare a Sinodului Episcopilor pe tema: „Provocările pastorale la adresa familiei în contextul evanghelizării” (5-19 octombrie 2014). Publicăm mai jos textul integral în limba română în traducere după limba italiană, în timp ce traduceri în limbile engleză, spaniolă şi franceză sunt disponibile on-line în Buletinul Biroului de Presă al Sfântului Scaun la adresele în limbile respective:

Mesaj

Noi, Părinţii sinodali, reunişi în Roma în jurul Papa Francisc, în cadrul Adunării Generale Extraordinară a Sinodului Episcopilor, ne adresăm tuturor familiilor de pe diferite continente şi în special celor care îl urmează pe Cristos Calea, Adevărul şi Viaţa. Ne exprimăm admiraţia şi recunoştinţa noastră pentru mărturia de zi cu zi pe care ne-o oferiţi nouă şi lumii prin fidelitatea voastră, prin credinţa, speranţa şi iubirea voastră.

Şi noi, Păstorii Bisericii, ne-am născut şi am crescut într-o familie cu diferite istorii şi încercări. Ca preoţi şi Episcopi am întâlnit şi am trăit alături de familii care ne-au relatat prin cuvinte şi ne-au arătat prin fapte o lungă serie de splendori, dar, de asemenea, şi de dificultăţi. Însăşi pregătirea acestei Adunări Sinodale, plecând de la răspunsurile la chestionarul trimis Bisericilor din întreaga lume, ne-a permis să ascultăm glasul atât de multor experienţe de familie. Dialogul nostru în zilele Sinodului ne-a îmbogăţit apoi reciproc, ajutându-ne să vedem întreaga realitate vie şi complexă în care trăiesc familiile.

Vouă vă prezentăm cuvintele lui Cristos: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul Meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu Mine” (Apocalips 3,20). Aşa cum obişnuia să facă în timpul călătoriilor Sale pe drumurile Ţării Sfinte, intrând în casele din sate, Isus continuă să treacă şi astăzi pe străzile oraşelor noastre. În casele voastre se experimentează lumini şi umbre, provocări incitante dar uneori şi încercări dramatice. Umbra se face tot mai densă până când devine întuneric atunci când se strecoară în însăşi inima familiei răul şi păcatul.

Există, în primul rând, marea provocare a fidelităţii în iubirea conjugală. Slăbirea credinţei şi a valorilor, individualismul, sărăcirea relaţiilor, stresul unei frenezii care ignoră reflecţia marchează şi viaţa de familie. Asistăm, aşadar, la nu puţine crize matrimoniale, de multe ori abordate în pripă şi fără curajul răbdării, al reflecţiei, al iertării reciproce, al reconcilierii şi chiar al sacrificiului. Eşecurile dau astfel naştere la noi relaţii, noi cupluri, noi uniuni şi noi căsătorii, creând situaţii familiale complexe şi problematice în ceea ce priveşte alegerile unei vieţi creştine.

Printre aceste provocări dorim să menţionăm şi dificultăţile vieţii înseşi. Ne gândim la suferinţa care poate apărea cu un copil cu nevoi speciale, cu o boală gravă, cu deteriorare neurologică ce caracterizează bătrâneţea, cu decesul unei persoane dragi. Este admirabilă fidelitatea generoasă a multor familii care trăiesc aceste încercări cu curaj, credinţă şi iubire, considerându-le nu ca pe ceva care le-a fost smuls sau impus, ci ca pe ceva care le este dăruit şi ceva ce ele dăruiesc, văzându-l pe Cristos suferind în acele trupuri bolnave.

Ne gândim la dificultăţile economice cauzate de sisteme de perverse, de „fetişismul banului şi dictatura unei economii fără chip şi fără un scop cu adevărat uman” (Evangelii gaudium, nr. 55), care umileşte demnitatea persoanelor. Ne gândim la taţii sau la mamele şomeri, neputincioşi chiar şi în faţa nevoilor de bază ale familiilor lor, şi la tinerii care se găsesc în faţa unor zile goale şi fără aşteptare, şi care pot cădea pradă drogurilor sau criminalităţii.

Ne gândim, de asemenea, la mulţimea de familii sărace, la cele care se agaţă de o barcă pentru a ajunge la un mijloc de supravieţuire, la familiile de refugiaţi care migrează fără speranţă în deşert, la cele persecutate pur şi simplu pentru credinţa lor şi pentru valorile lor spirituale şi umane, la cele lovite de brutalitatea războaielor şi a opresiunilor. De asemenea, ne gândim la femeile care suferă din cauza violenţei şi sunt supuse exploatării, traficului de persoane, la copiii şi adolescenţii abuzaţi chiar de către cei care trebuiau să îi păzească şi să îi facă să crească în încredere, şi la membrii multor familii umilite şi aflate în dificultate. „Cultura bunăstării ne anesteziază… toate aceste vieţi trunchiate din cauza lipsei de posibilităţi ni se par un simplu spectacol care nu ne tulbură în niciun fel” (Evangelii gaudium, nr. 54). Facem apel la guverne şi la organizaţiile internaţionale pentru a promova drepturile familiei pentru binele comun.

Cristos a dorit ca Biserica Sa să fie o casă cu uşa mereu deschisă pentru a primit, fără a exclude pe nimeni. Suntem aşadar recunoscători păstorilor, credincioşilor şi comunităţilor gata să însoţească şi să se îngrijească de rănile interioare şi sociale ale cuplurilor şi ale familiilor.

* * *

Există însă şi lumina care străluceşte seara la ferestrele caselor din oraşe, ale locuinţelor modeste din suburbii sau de la sate şi chiar ale cocioabelor: ea luminează şi încălzeşte trupurile şi sufletele. Această lumină, în experienţa conjugală a soţilor, se aprinde prin intermediul unei întâlniri: este un dar, un har care se exprimă – după cum se spune în Geneză (2,18) – atunci când cei doi se găsesc unul în faţa celuilalt, într-un „ajutor pe potrivă”, adică egal şi reciproc. Iubirea dintre bărbat şi femeie ne învaţă că fiecare dintre cei doi are nevoie de celălalt pentru a fi el însuşi, în timp ce rămâne diferit de celălalt în identitatea sa, care se deschide şi se revelează în dăruirea reciprocă. Acest lucru îl exprimă într-un mod sugestiv femeia din Cântarea Cântărilor: „Iubitul meu este al meu, iar eu sunt a lui… Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu” (Cântarea Cântărilor 2,16; 6,3).

Itinerariul, pentru ca această întâlnire să fie autentică, începe cu logodna, timp al aşteptării şi al pregătirii. Se realizează pe deplin în Sacramentul în care Dumnezeu pune pecetea Lui, prezenţa Lui şi harul Lui. Această cale cunoaşte şi sexualitatea, tandreţea, frumuseţea care durează şi dincolo de vigoarea şi prospeţimea tinereţii. Iubirea tinde prin natura sa să fie pentru totdeauna, până la a da viaţa pentru persoana iubită (cf. Ioan 15,13). În această lumină, iubirea conjugală, unică şi indisolubilă, persistă în ciuda numeroaselor dificultăţi ale limitelor umane; este unul dintre cele mai frumoase miracole, deşi este, de asemenea, cel mai comun.

Această iubire se răspândeşte prin intermediul rodniciei, care este nu numai procreare, ci şi dăruirea vieţii divine în Botez, educare şi catehizare a copiilor. Este, de asemenea, capacitatea de a dărui viaţa, de a dărui iubire, valori, o experienţă posibilă pentru cei care nu au putut da naştere la copii. Familiile care trăiesc această aventură luminoasă devin o mărturie pentru toţi, mai ales pentru tineri.

În timpul acestei călătorii, care este, uneori, anevoioasă, cu eforturi şi căderi, aveţi mereu prezenţa şi însoţirea lui Dumnezeu. Familia experimentează acest lucru în iubirea şi în dialogul dintre soţ şi soţie, dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori. Apoi îl trăieşte în ascultarea împreună a Cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciunea comună, o mică oază de spiritualitate de creat într-un anumit moment al fiecărei zile. Există aşadar un angajament zilnic la a educa la credinţă şi la viaţa bună şi frumoasă a Evangheliei, la sfinţenie. Această sarcină este adesea împărtăşită şi exercitată cu mare afecţiune şi dăruire chiar şi de bunici. Astfel familia se prezintă ca o autentică biserică domestică, ce se lărgeşte la familia de familii, care este comunitatea eclesială. Soţii creştini sunt apoi chemaţi să devină maeştri în credinţă şi în dragoste şi pentru cuplurile tinere.

Există apoi o altă expresie a comuniunii fraterne, care este aceea a carităţii, a dăruirii, a apropierii faţă de cei de pe urmă, cei marginalizaţi, săraci, singuri, bolnavi, străini, faţă de familiile în criză, conştienţi de cuvântul Domnul: „Este mai mare fericire a da decât a primi” (Faptele Apostolilor 20,35). Este o dăruire a bunurilor, a companiei, a iubirii şi a milostivirii, precum şi o mărturie despre adevăr, despre lumină, despre sensul vieţii.

Punctul central care reuneşte toate legăturile de comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele este Euharistia duminicală, atunci când, cu întreaga Biserică, familia se aşează la masa Domnului. El ni se dăruieşte nouă tuturor, pelerini în istorie spre ţelul întâlnirii finale, atunci când Cristos va fi „totul în toate” (Coloseni 3,11). De aceea, în prima etapă a drumului nostru sinodal, am reflectat asupra însoţirii pastorale şi asupra accesului la Sacramente a divorţaţilor recăsătoriţi.

Noi, Părinţii sinodali, vă cerem să mergeţi împreună cu noi spre următorul Sinod. Să rămână asupra voastră prezenţa Familiei lui Isus, Maria şi Iosif, în modesta lor casă. Şi noi, unindu-ne cu Familia din Nazaret, înălţăm către Tatăl tuturor rugăciunea noastre pentru familiile de pe pământ:

Tată, dăruieşte tuturor familiilor prezenţa unor soţi puternici şi înţelepţi, care să fie izvorul unei familii libere şi unite.
Tată, dăruieşte părinţilor să poată avea o casă unde să trăiască în pace cu familia lor.
Tată, dăruieşte copiilor să fie semn al încrederii şi al speranţei, şi tinerilor curajul angajamentului stabil şi fidel.
Tată, dăruieşte-le tuturor să poată câştiga pâinea cu mâinile lor, să guste seninătatea spiritului şi să păstreze vie flacăra credinţei şi în perioade de întuneric.
Tată, dăruieşte-ne nouă tuturor să vedem înflorind o Biserică tot mai fidelă şi credibilă, o cetate justă şi umană, o lume care să iubească adevărul, dreptatea şi milostivirea.