PS Mihai Frăţilă: Sinodul nu este parlament, nu am căutat popularitatea
20.10.2014, Roma (Catholica) - Sinodul nu este un parlament şi Părinţii sinodali nu au căutat „popularitatea”. Episcopul greco-catolic Mihai Frăţilă, al Eparhiei Sf. Vasile cel Mare, din Bucureşti, a vorbit pentru Vatican Insider despre „experienţa extraordinară” trăită în aceste zile în cadrul lucrărilor Sinodului Episcopilor, într-o adunare care a arătat „totalitatea Bisericii Catolice”.
– A fost primul Sinod al Episcopilor la care aţi participat? Care a fost experienţa pe care aţi trăit-o?
– Da, este prima dată când trăiesc această experienţă. O experienţă extraordinară. Sinodalitatea, dorită de Papa Francisc, am putut-o contempla într-o adunare care a demonstrat – fără urmă de vanitate – totalitatea Bisericii Catolice. Eu aparţin Bisericii Greco-Catolice din România, o Biserică Catolică răsăriteană, unde sinodalitatea face parte din însăşi viaţa comunităţii, consacrată nu numai de practica juridică a Bisericii noastre, ci şi de o experienţă de umanitate, atinsă de harul de a fi împreună, la nivelul păstorilor. Şi a fost extraordinar pentru că am fost cu Petru.
– Ce v-a impresionat cel mai mult?
– Sinodul extraordinar pe tema familiei a oferit Părinţilor ocazia de a spune lucruri frumoase şi mai puţin frumoase pe această temă. Au răsunat aşteptările şi consideraţiile asupra pastoraţiei familiei. M-a impresionat în special tonul celor care, ataşaţi la credinţa Bisericii, au dat mărturie despre nevoia de a fi luminaţi de experienţa de a fi împreună (syn-odos: împreună pe drum). Au fost – şi acest lucru este foarte uman – şi nuanţe care au sugerat prea mult elan pentru a ceda cu uşurinţă la primele impulsuri ale lumii, la popularitate, la propuneri care păreau reflecţii valide, dar prea facile şi care cu siguranţă trebuiau confruntate cu simţul Evangheliei şi cu gândirea magisterială. În cele din urmă, cred că marea descoperire este că nu există pastoraţie fără fidelitate faţă de Cristos, chiar cu riscul de a pierde din popularitate.
– A existat o deplină libertate în confruntări? Sunteţi de acord cu cei care vorbesc despre un Sinod „manipulat”?
– Deplină libertate de confruntare, da. Pe de altă parte, aceasta este manifestarea unei adunări sinodale sincere. În Biserică, cu toată diversitatea, nu suntem într-o aulă a lumii şi sarcina unui Sinod nu este să impună idei frumoase sau să dea impresia că suntem culţi şi înţelepţi – cum bine a amintit Sfântul Părinte la începutul lucrărilor – ci să trăiască spiritul Rusaliilor care împinge Biserica spre soluţiile Providenţei. Fiecare reuniune a Bisericii are, cred, responsabilitatea de a nu da impresia de dispute de tip parlamentar, de căutare a popularităţii, ci de a da în schimb mărturie despre lucrarea Spiritului pentru a clădi adevărul în inimile credincioşilor.
Percepţia slăbiciunii umane, a ezitărilor, a lipsei de seninătate de care am dat uneori dovadă ca Păstori din diferite Biserici – semne ale prezenţei păcatului în contextul unei serioase şi adevărate lupte spirituale – nu trebuie să ne descurajeze. Confruntarea şi dialogul trebuie să se înrădăcineze mai mult în acel imposibil uman care obţine prin încredere în har posibilul acţiunii minunate a lui Dumnezeu, singurul capabil să depăşească umanul pentru a-l surprinde cu forţa iubirii Sale. Dificultăţile vin mereu din a gândi că soluţia este pe de o parte sau de alta, în timp ce Dumnezeu ne face să ne înălţăm privirile pentru a găsi răspunsurile sus, la El. De aceea, înainte de a face jos punţi, trebuie să fim convinşi că în fiecare zi încercăm să înălţăm scări spre cer.
– Relatio post disceptationem prezentat de Cardinalul Erdo a oglindit dezbaterea din aulă? Aţi fost împotriva sau pentru publicarea lui?
– Relatio post-disceptationem a fost mereu publicat în trecut, dar erau publicate şi intervenţiile individuale ale Părinţilor sinodali. De data aceasta în schimb – probabil pentru a asigura mai bine libertatea – textele Episcopilor nu au fost publicate, şi am ştiut acest lucru încă de la început. Problema s-a manifestat cu sinteza prezentată în documentul relatio. Diferitele elemente au fost disproporţionate, anumite lucruri au fost abia atinse în aulă şi au avut prea multă în greutate în acel text. În plus, relatio a dat impresia de uşurătate, anumite puncte nu păreau prea întemeiate. Cei mici – credincioşii – au suferit mult. Sinodalitatea Bisericii nu este o dezbatere parlamentară. Alegând binele lui Cristos, confruntările şi dezbaterile s-au supus simţului credinţei, comuniunii şi edificării poporului lui Dumnezeu, în comuniune cu Petru. Pentru a apăra libertatea noastră de a dezbate ar fi fost poate mai bine – având în vedere că intervenţiile Părinţilor nu au fost publicate de această dată – să nu se publice nici documentul relatio.
– Cum consideraţi textul raportului final votat sâmbătă seara?
– Primul document era disproporţionat în ton şi conţinut. Nu mi-a dat impresia că este rezumatul a ceea ce am ascultat în aulă în prima săptămână. Un test făcut în grabă, care nu reda tonul intervenţiilor particulare şi în care erau adunate propuneri sau întrebări care în acea fază a lucrărilor erau doar gânduri de discernut, fără a se şti dacă ar putea face cu adevărat parte dintr-un studiu teologic pertinent. Textul final, în schimb, realizat cu contribuţia grupurilor mici, este bine făcut.
– Sunteţi de acord cu aprofundarea temei accesului la Sacramente, în anumite condiţii şi în anumite cazuri, al persoanelor divorţate care s-au recăsătorit şi participă de mult timp la viaţa comunităţii creştine?
– Studiul teologic a fost mereu realizat în decursul istoriei Bisericii, dar în baza a ceea ce Biserica însăşi definise şi acumulase deja ca edificiu al adevărului, nu pentru a ne da mari, ci pentru a sluji mântuirea adusă de Cel Înviat, care rămâne mereu Cristos Răstignit. Sunt teme care trebuie să fie căutate în Catehism, în „Familiaris consortio”. Şi să nu uităm că adevărul este corupt de micile alegeri cotidiene care nu se prezintă de la o zi la alta, ci reflectă dispoziţii interioare care sacrifică încetul cu încetul radicalitatea misterului Răstignirii lui Isus în favoarea spiritului lumii. Cineva cu simţul umorului spunea: „Nu vindeci leprosul schimbându-i apa din cadă”.
Pot vorbi despre experienţa Bisericii Greco-Catolice din România, care până în 1989, timp de patruzeci de ani, a fost în clandestinitate din cauza regimului comunist. Micile noastre comunităţi creşteau în jurul Euharistiei şi al Spovezilor care ne dezleagă de păcate. Oarecum ca în Mexicul persecutat în anii ’20, ilustrat în romanul „Puterea şi gloria” al lui Graham Greene. Am fi putut să dispărem, dar Domnul ne-a făcut să ieşim la lumină după ani lungi. Fără Cristos, fără iertarea Lui – răspuns la căinţă – viaţa credinciosului nu are sens. Biserica ne indică forţa Spovezii sacramentale, a asumării simţului păcatului nostru, a convertirii, a trăirii unii alături de alţii, a sacrificiului, a asumării părţii noastre din întuneric şi a căutării reconcilierii în Isus, forţa la a nu judeca. Dumnezeu care l-a dat pe Fiul Său pentru noi – pentru a ne spune că ne iubeşte mult – va ajuta Biserica şi credincioşii să crească chiar şi în locurile în care este dificil de mărturisit credinţa. Biserica este călăuzită de Petru şi stă între două coloane: Isus Euharistic şi Maria. Suntem pe mâini bune.
