Papa Francisc: În dialogul dintre creştini este importantă întâlnirea personală
01.12.2014, Istanbul (Catholica) - Biserica Catolică doreşte unitatea, fără a dori să impună nimic, după exemplul Apostolului Andrei, a fost mesajul Papei Francisc în discursul său rostit la sfârşitul Sfintei Liturghii din biserica patriarhală Sf. Gheorghe din Fanar, în ziua de duminică, 30 noiembrie 2014, sărbătoarea Sf. Andrei, ultima zi a vizitei sale în Turcia. Adresându-se Patriarhului Bartolomeu I, Sfântul Părinte le-a cerut ortodocşilor să răspundă împreună, în unitate, la cererile de ajutor din partea săracilor, a victimelor războiului, a tinerilor. A amintit de asemenea tragedia atentatelor din Nigeria.
Papa a declarat că participarea sa la această Sfântă Liturghie „este cu adevărat un har singular pe care mi-l dăruieşte Domnul”. „A ne întâlni, a ne privi unul pe altul în faţă, a ne da o îmbrăţişare a păcii, a ne ruga unul pentru altul sunt dimensiuni esenţiale ale acelui drum spre restabilirea comuniunii depline la care tindem. Toate acestea preced şi însoţesc constant cealaltă dimensiune esenţială a acestui drum, care este dialogul teologic. Un dialog autentic este mereu o întâlnire între persoane cu un nume, o faţă, o istorie, şi nu numai o confruntare de idei.”
Exemplul Apostolului Andrei, patronul Patriarhiei ortodoxe de Constantinopol, „ne arată cu claritate că viaţa creştină este o experienţă personală, o întâlnire transformatoare cu Acela care ne iubeşte şi vrea să ne mântuiască. Şi vestirea creştină se răspândeşte graţie persoanelor care, îndrăgostite de Cristos, nu pot să nu transmită bucuria că sunt iubite şi mântuite. Încă o dată exemplul apostolului Andrei este iluminant. El, după ce l-a urmat pe Isus acolo unde locuia şi s-a întreţinut cu El, ‘l-a întâlnit mai întâi pe fratele său Simon şi a spus: L-am găsit pe Mesia – care se traduce Cristos – şi l-a condus la Isus’ (Ioan 1,40-42). De aceea, este clar că nici dialogul dintre creştini nu se poate sustrage de la această logică a întâlnirii personale.”
Pontiful a amintit două aniversări, ambele la cincizeci de ani distanţă: inaugurarea „drumul de reconciliere şi de pace între catolici şi ortodocşi”, printr-o îmbrăţişare „între veneraţii noştri predecesori, Patriarhul ecumenic Athenagoras şi Papa Paul al VI-lea, în urmă cu cincizeci de ani, la Ierusalim, eveniment pe care Sanctitatea Voastră şi eu am voit să-l celebrăm recent întâlnindu-ne din nou în cetatea unde Domnul Isus Cristos a murit şi a înviat.” Cealaltă aniversare este legată de promulgarea decretului Unitatis redintegratio al Conciliului Vatican II, „cu care a fost deschis un drum nou pentru întâlnirea dintre catolici şi fraţii din alte Biserici şi Comunităţi ecleziale”
Aceste decret declară că pentru „reconcilierea creştinilor din Orient şi Occident este de cea mai mare importanţă a păstra şi a susţine patrimoniul foarte bogat al Bisericilor din Orient”, şi aici Pontiful Roman a dorit să sublinieze: „Consider importat să reafirm respectarea acestui principiu drept condiţie esenţială şi reciprocă pentru restabilirea comuniunii depline, care nu înseamnă nici supunere unul altuia, nici absorbire, ci mai degrabă primirea tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia pentru a manifesta lumii întregi marele mister al mântuirii realizat de Cristos Domnul prin intermediul Duhului Sfânt. Vreau să asigur pe fiecare dintre voi că, pentru a ajunge la ţinta mult dorită a unităţii depline, Biserica Catolică nu vrea să impună nicio exigenţă decât aceea a mărturisirii credinţei comune, şi că suntem gata să căutăm împreună, în lumina învăţăturii Scripturii şi a experienţei din primul mileniu, modalităţile cu care să se garanteze necesara unitate a Bisericii în circumstanţele actuale.”
Unitatea dintre creştini este esenţială şi pentru a răspunde la acele glasuri „care cer Bisericilor noastre să trăiască până la capăt faptul de a fi discipoli ai Domnului Isus Cristos”. Prima dintre aceste voci este aceea a săracilor: „În lume există prea mulţi oameni care suferă datorită malnutriţiei grave, datorită şomajului crescând, datorită procentului ridicat de tineri fără muncă şi datorită creşterii excluderii sociale, care poate induce la activităţi criminale şi chiar la recrutarea teroriştilor… Ei ne cer nu numai să le dăm un ajutor material, necesar în atâtea circumstanţe, ci mai ales să îi ajutăm să apere demnitatea lor de persoane umane, în aşa fel încât să poată regăsi energiile spirituale pentru a se ridica din nou şi a fi din nou protagonişti ai istoriilor lor.”
Pontiful a făcut apel şi la lupta împotriva cauzelor structurale ale sărăciei: „inegalitatea, lipsa unui loc de muncă demn, a pământului şi a casei, negarea drepturilor sociale şi de muncă. Ca şi creştini suntem chemaţi să înfrângem împreună acea globalizare a indiferenţei care astăzi pare să aibă supremaţia şi să construim o nouă civilizaţie a iubirii şi a solidarităţii.” La această voce a săracilor se uneşte aceea a victimelor conflictelor din atâtea părţi ale lumii: „Mă gândesc cu profundă durere la multele victime al atentatului inuman şi fără sens care în aceste zile i-a lovit pe credincioşii musulmani, care se rugau în moscheea din Kano, în Nigeria… Vocea victimelor conflictelor ne determină să pornim repede pe drumul de reconciliere şi de comuniune între catolici şi ortodocşi. Cum putem vesti în mod credibil Evanghelia păcii care vine de la Cristos dacă între noi continuă să existe rivalităţi şi certuri?”
„O a treia voce care ne interpelează este cea a tinerilor. Astăzi, din păcate, sunt atâţia tinerii care trăiesc fără speranţă, învinşi de neîncredere şi de resemnare. Apoi, mulţi tineri, influenţaţi de cultura dominantă, caută bucuria numai în posesia bunurilor materiale şi în satisfacerea emoţiilor de moment. Noile generaţii nu vor putea niciodată să dobândească adevărata înţelepciune şi să menţină vie speranţa dacă noi nu vom fi capabili să valorizăm şi să transmitem umanismul autentic, care provine din Evanghelie şi din experienţa milenară a Bisericii.” Chiar tinerii „sunt cei care astăzi ne solicită să facem paşi înainte spre comuniunea deplină. Şi aceasta nu pentru că ei nu cunosc semnificaţia diferenţelor care încă ne despart, ci pentru că ştiu să vadă dincolo, sunt capabili să perceapă esenţialul care deja ne uneşte”.
